Alina Mungiu-Pippidi: De Anul Nou, putem fi mai oneşti cu noi înşine?

Dacă libertatea are vreun sens, e doar acela de a spune oamenilor ceea ce nu vor să audă.

Anul Nou nu va aduce României ceva nou decât dacă ne îndurăm să ne despărţim de unele lucruri vechi şi mai ales de părerea noastră statornic eronată despre ele. Românii după ’89 (titlul primei mele cărţi) au adesea păreri foarte eronate, deşi foarte categorice.

Amestecul de prejudecăţi ignorante şi de control al opiniei publice prin diverse medii, de la TVR monopolist sub George Marinescu şi Răzvan Teodorescu până la mediile sociale de azi, unde manipulatorii sunt mai diverşi şi mai ascunşi, au făcut ca adesea părerea majorităţii să fie greşită. Dar momentul nu vine niciodată să recunoaştem cât de des majoritatea a greşit, deşi foloasele unei asemenea onestităţi faţă de noi înşine ar fi evidente.

În 1990, o enormă majoritate -83 la sută- a votat cu preşedintele Ion Iliescu. În aprilie am fost la un pas de linşaj la un miting al lui când ne-a denunţat că gazeta noastră –Opinia studenţească– a strâns semnături contra lui (Proclamaţia de la Timişoara). O majoritate de români s-a solidarizat cu el în 1997 când i-am spus că minte atunci când a negat că el a chemat minerii în iunie 1990.

Astăzi, opinia publică vrea să îl bage la puşcărie pe Iliescu pentru Revoluţie, deşi, vorba lui Dinescu, dacă nu era el să facă un târg cu Securitatea aveam mult mai mulţi morţi. Toată lumea a ajuns anticomunistă deşi ne număram pe degete în vara lui 1990.

În 1995, când mi-am susţinut teza de doctorat, încă era o majoritate de români care credeau că un sistem politic cu un singur partid sau niciun partid e mai bun decât unul cu mai multe. De abia prin 1998 s-au mai echilibrat opiniile.

În 1999 lumea era încă de părere că un lider de genul lui Ceauşescu ne-ar trebui şi azi, dacă s-ar ţine deoparte de unele exagerări. Asta era părerea unei enorme majorităţi în 1991, când a încercat regele Mihai să vină prima oară în ţară. Numai o minoritate îl respecta atunci, dar când a murit cinsprezece ani mai târziu nu era român să nu pretindă că nu avea şi nu avusese cel mai mare respect pentru el.

În 2003, era consens că o reformă constituţională ne-ar salva de toate relele. În special votul uninominal într-un singur tur de scrutin şi ”garantarea” constituţională a proprietăţii se bucurau de mare trecere. Au fost amândouă încercate şi nu s-a schimbat nimic. Dar ce mare agitaţie când am scris şi arătat că votul uninominal nu era doar inutil, dar putea fi şi dăunător, iar ”garantarea” proprietăţii derivă din legi clare puse necorupt în practică, nu din adjective constituţionale.

Al doilea mandat al lui Traian Băsescu a fost dăunător la maximum, ducând la captura statului de către grupul Cocoş-Udrea-Blejnar etc, şi, după căderea lui, de către antreprenori din servicii care lucraseră cu ei, Ghiţă, Coldea etc. Dar acest mandat a fost posibil pentru că lumea, mai ales în diaspora, a votat cu Băsescu chiar după ce devenise clar ce făceau el şi ai lui, şi nu s-a mobilizat suficient la al doilea referendum ca să îl debarce în mod legal.

O majoritate vrea să ia ”privilegii” date pe merit la unele categorii, care le-au negociat pe piaţă, ca aviatorii, şi nu de la foştii ofiţeri ai Securităţii pensionaţi de la SRI, care au cele mai mari pensii din România.

Avem printre cele mai scăzute cheltuieli bugetare din Europa şi cea mai mare inegalitate socială, şi la persoane, şi la regiuni, dar majoritatea crede că lucrurile stau exact pe dos: că statul e mare şi supt de paraziţi sociali de tot felul.

Dezvoltarea ţării e paralizată de lipsa de consens politic pe temele principale, datorită unora incapabili să negocieze, pentru că nu vor să piardă nimic din resursele publice pe care le dirijează ca să câştige alegerile, dar cu toate astea multă lume vrea război civil în continuare, de parcă ar fi un meci pe gratis la televizor.

O majoritate dă vina azi pe PSD pentru toate relele şi nici când noul ministru PNL al Educaţiei ascunde numele studenţilor la Academia SRI sau măririle de salariu umflă bugetele la servicii şi le scad la educaţie, mediu şi sănătate aceasta nu vrea să creadă că nu se bat binele cu răul, ci partidul cu Securitatea, ca pe vremuri.

Opinia publică evoluează greu şi oamenii îşi schimbă părerea de obicei când e prea târziu, dar nu pe o părere neapărat mai întemeiată.

Am fondat Societatea Academică din România ca proiect de evoluţie civică şi educaţie politică şi rolul ei principal, pe lângă cota unică sau criteriile de integritate în politică, a fost şi a rămas a spune adevărul la vreme şi pe bază de dovezi, indiferent că e contra părerii generale.

George Orwell, autorul lui 1984 şi a Fermei Animalelor, a remarcat că dacă libertatea are vreun sens, e doar acela de a spune oamenilor ceea ce nu vor să audă. La 25 de ani de la fondare şi schimbarea completă de generaţie la SAR, acesta rămâne rolul nostru. 

La mulţi ani!

Îi puteţi trimite comentariile dvs. autorului pe România Curată