Alexandra nu mai trăieşte aici. Alexandra doesn’t live here anymore

Ne întrebăm, dar nu retoric, ci ne întoarcem în jurul unui punct invizibil şi vrem să luăm pe cineva de guler şi să strigăm „cum a fost posibil să se întâmple aşa ceva?“. Eşecul politic muşcă rău din viaţa noastră. Cui îi e frică de celălalt? Salvarea persoanei, salvarea probelor şi de la capăt? Cuvintele necesare în normele din Codul de Procedură Penală?

Ne întrebăm, dar nu retoric, ci ne întoarcem în jurul unui punct invizibil şi vrem să luăm pe cineva de guler şi să strigăm „cum a fost posibil să se întâmple aşa ceva?“. Ne-am obişnuit să adăugăm particula „într-o tară europeană", dar nu. De data asta nu se mai poate. Este o întrebare universală pentru că priveşte drepturile universale ale omului. Este vorba de drepturi protejate prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Este vorba de drepturile fundamentale ale omului, fie dintr-o ţară europeană, fie dintr-o altă ţară. Întrebarea este reluată, iar efectele ei retorice sunt amplificate: „cum e posibil...“. Întrebarea subînţelege dimensiunea de civilizaţie: „Cum e posibil să nu fi funcţionat nici măcar o măsură de prevenţie?“; „Cum e posibil să nu existe o secţie specializată pentru răpiri persoane?“; Cum e posibil să nu existe o procedura pregătită din timp? Ne-am obişnuit că în orice discuţie să apară ori de cîte ori „ceva nu merge" în România. Nimic nu a funcţionat în cazul Alexandrei din Caracal. Suntem obişnuiţi să criticăm calitatea serviciilor, dar de cele mai multe ori putem să ne lipsim sau să ne îndepărtăm. Nu ne convin spitalele? Putem să ne tratăm în străinătate. Nu ne convin condiţiile din hotelurile din România. Putem să ne facem vacanţă la bulgari. Când vine vorba de siguranţa vieţii nu mai poţi să te îndepărtezi. Te priveşte direct. Strada din România nu o să fie supravegheată de poliţia din Austria. Nu va interveni poliţia din Paris pentru a te salva. Nu vei putea suna la 911 în S.U.A, ci la 112 din România unde este posibil să nu fii luat in serios, să nu existe empatie, să nu existe un operator pregătit cu o procedura pentru situaţie şi să nu fie antrenat psihologic să controleze situaţia. Prevederile legale din România îţi vor determina nivelul de siguranţă. Gradul de pregătire al specialiştilor din domeniul siguranţei din România va conta pentru viaţa ta. Existenţa unor structuri specializate sau inexistenţa acestora îţi va determina şansele de a supravieţui.

Eşecul politic muşcă rău din viaţa noastră. Cui îi e frică de celălalt?

Când vine vorba de echiparea, pregătirea şi operaţionalizarea forţelor de ordine ce îţi protejează ţie drepturile fundamentale în România, singură ta speranţa este reprezentată de forţele de ordine şi siguranţă din România. Nu te poţi îndepărta naiv de realitatea feudală conservată în viaţă socială dezordonată din România. Nervul slab al societăţii româneşti este siguranţa. Acest nerv a fost atins pentru prima dată odată cu imixtiunea politicului în justiţie. Justiţia a fost atinsă prin OUG 13. S-a continuat procesul de modificare a prevederilor legale în neconcordanţă cu interesul general al unui cetăţean European român. Trăim realitatea lipsei de siguranţă atât în casa noastră, cât şi în comunitatea noastră. Trăim realitatea misoginismului instituţional. Fiecare dintre noi aude despre episoade de violenţă domestică, despre hărţuire, despre persoane dispărute, despre victime ale traficului de persoane. Cu toate acestea nu există departamente specializate şi proceduri pregătite pentru a se interveni în aceste cazuri. Modul în care un caz de violenţă în familie, de răpire, de dispariţie, de hărţuire, cu victime minore sau majore depinde foarte mult de profesionalismul celor ce se ocupă de caz. Nu sună atât de periculos, dar introducem în ecuaţie şi deprofesionalizarea obţinută că urmare a pensionărilor masive, a implicării politicului în numirile organelor de conducere, iar mai recent chiar în numirea ofiţerilor operativi. Imixtiunile acestea în modul de funcţionare al organelor de siguranţă, în absenţa unor proceduri construite de profesionişti şi uşor de adaptat de un personal lipsit de experienţă şi de pregătire, ne pun viaţa în pericol. Au fost impuse modificări ce nu au ţinut cont de dreptul fundamental la viaţă al cetăţeanului român. Au fost impuse modificări care au îngreunat probarea unor infracţiuni. Nu a fost îmbunătăţit cadrul legal de protecţie a victimei, nu a fost creat un cadru de colaborare inter-instituţională care să grăbească procedurile de intervenţie, nu au fost create direcţii specializate, proceduri şi programe de antrenare a resursei umane pentru intervenţia în caz de violenţă domestică, de dispariţie de persoane, de răpire, de dispariţie a unui minor sau de punere în executare a unei hotărâri judecătoreşti ce implică minori. Fiecare exemplu menţionat acum vă stârneşte amintirea unui caz puternic mediatizat, petrecut în ultimele câteva săptămâni. Situaţia a scăpat de sub control. Numărul victimelor este în creştere. Acestea nu au fost considerate, cu toate că suntem confruntaţi zilnic cu astfel de situaţii. Acum este atins din nou nervul slab al siguranţei odată cu constatarea că forţele de ordine şi de siguranţă ale statului nu îţi pot garanta siguranţa. Dreptul la viaţă al Alexandrei a fost ignorat. Articolul 2 din Convenţia drepturilor omului prevede că Statul are obligaţia să îl protejeze pe cetăţean în momentul în care viaţă îi este pusă în pericol de acţiunile unui alt individ (Branko Tomasic and Others v. Croaţia, 50). Pentru că statul să fie răspunzător pentru pierderea de viaţă este necesar că autorităţile să cunoască sau să fi trebuit să cunoască existenţa pericolului asupra vieţii cetăţeanului, pericolul să fie exercitat de un terţ, iar autorităţile să eşueze în a lua măsurile necesare (Mastromatteo v. Italy [GC], 68; Paul and Audrey Edwards v. the United Kingdom, 55). Este suficient să se stabilească că autorităţile nu au făcut tot ce se putea face pentru a îndepărta un pericol real şi imediat asupra vieţii unui cetăţean (Osman v. the United Kingdom, 116). Dreptul la viaţă al Alexandrei a fost nesocotit. Este necesar să se facă o analiză a tuturor elementelor ce au concurat la această situaţie inacceptabilă.

Salvarea persoanei, salvarea probelor. Salvarea persoanei, salvarea probelor şi de la capăt

Ce putem face? Sunt multe de schimbat, dar putem începe prin modificarea legislaţiei în vigoare. Există o lipsă de concordanţă între prevederile ce protejează viaţa şi prevederile ce ghidează strângerea de probe prezente în procedura penală. Prioritatea absolută a organelor de siguranţă este conservarea şi protecţia vieţii. Nu poate există dezbatere asupra acestei priorităţi. Viaţa are prioritate. Acest principiu este prezent atât în Constituţie, cât şi în Legea 218/2002. În faţa unui pericol iminent este necesar să se intervină prompt, fără ezitare, eficient şi hotărât pentru salvarea vieţii aflate în pericol. Următorul pas este aplicarea legii penale pentru a fi pedepsit cel ce a pus în pericol viaţă unei persoane. Odată aplicată legea penală nu suntem doar în faţă unei pedepse, dar şi în faţa unei metode eficiente de prevenţie. Pentru că făptuitorul să fie pedepsit în conformitate cu legea este necesar ca statul, prin instituţiile sale, să dovedească cu certitudine vinovăţia şi să înlăture prezumţia de nevinovăţie. Singura metodă prin care se poate înlătura prezumţia de nevinovăţie este prin probe. Probele pot fi strânse şi administrate numai respectând cu maximă atenţie prevederile legale. Cea mai mică abatere va duce la excluderea probei, iar rezultatul va fi că persoana vinovată să eludeze astfel pedeapsa. Din acest motiv, de cele mai multe ori, organele de cercetare penală privesc cu prioritate necesitatea de a aduna probe. Scopul lor este să pedepsească pe făptuitor şi să asigure prevenţia pe viitor. Consider că prevederile legale ar trebui să prioritizeze salvarea vieţii persoanei, permiţând acţiunea promptă a organelor de siguranţă spre îndeplinirea acestui scop, dar şi să faciliteze strângerea de probe. De la început este necesar să facem o diferenţa clară între două tipuri de norme. Avem norme pentru salvarea persoanei şi norme pentru salvarea probelor. Aceste două tipuri de norme trebuie să fie coordonate pentru a salva atât persoană în cauza, cât şi pentru a strânge în mod legal probe care să ducă la o condamnare, obţinând astfel protecţia pe termen lung a comunităţii în faţă unui individ ce are un comportament anti-social. De menţionat este că organele de siguranţă au atât obligaţia de a proteja viaţa, cât şi de a strânge probe pentru a dovedi ce s-a întâmplat. Textul din Constituţie şi din legea Legea 218/2002 îndrituieşte poliţistul să intervină pentru a salva viaţa cetăţeanului.

„Articolul 27 din Constituţie:

(1) Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia.

(2) De la prevederile alineatului (1) se poate deroga prin lege pentru următoarele situaţii:

b) înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane;“

şi

„Art. 31

e) în cazul săvârşirii unei infracţiuni, al urmăririi unor infractori sau al unei acţiuni teroriste, să intre în incinta locuinţelor, a unităţilor economice, a instituţiilor publice ori particulare, a organizaţiilor social-politice, indiferent de deţinător sau de proprietar, precum şi la bordul oricăror mijloace de transport româneşti, cu respectarea dispoziţiilor legale;“

Spre exemplu, în cazul Alexandrei, în faţa porţii, poliţiştii puteau să intre pentru a salva victima. Poliţiştii trebuiau să intre. Procurorul intră pentru a face percheziţia. Intrarea poliţiştilor era pentru salvarea victimei. Percheziţia era pentru strângerea de probe pentru a obţine condamnarea făptuitorului şi conservarea siguranţei pe viitor a comunităţii. În cazul de faţă, în lipsa respectării procedurilor    standard, se compromitea strângerea probelor. Salvarea persoanei are prioritate. Însă, daca se intervenea fără a se respecta legea, ar fi devenit foarte greu, dacă nu chiar imposibil din moment ce anumite probe ar fi fost anulate sau distruse, să se mai dovedească infracţiunea. Normele legale din prezent nu acoperă această situaţie. Ar fi pus organele însărcinate cu strângerea probelor în situaţia de a părăsi locul crimei, de a aştepta ora 06:00, timp în care persoana în cauză avea posibilitatea să ascundă urmele, să distrugă probele şi să încerce să îşi îmbunătăţească situaţia juridică. Procurorul nu putea interzice poliţistului să intre în casa făptuitorului. Normele legale ar trebui să permită că de fiecare dată când se intră să se salveze persoane să se permită să se strângă probe în mod legal. Chiar din acel din acel moment organele abilitate trebuie să poată strânge probe, fără teamă de a fi excluse pe motiv de legalitate. Acest lucru trebuie să devină clar. Problema nu se pune dacă se poate intra în casă pentru a salva. Salvarea unei vieţi este prioritatea numărul 1, iar organele abilitate trebuie să acţioneze fără să ezite în această direcţie. Dilema juridică se pune dacă poate intra să strângă probe. În lipsa probelor nu se poate obţine o condamnare, nu se poate afla adevărul, iar comunitatea continuă să fie în primejdie deoarece făptuitorul continuă să rămână în libertate, nereabilitat şi liber să acţioneze. 

De ce este nevoie de probe? Principiul în dubio pro reo este un corolar al prezumţiei de nevinovăţie, potrivit căruia, în cazul în care acuzarea nu reuşeşte să răstoarne deplin această prezumţie, faptul va fi interpretat că proba în favoarea nevinovăţiei. Potrivit practicii judiciare, chiar dacă inculpatul se autodenunţă, instanţa nu poate dispune condamnarea sa, dacă pe parcursul procesului penal prezumţia de nevinovăţie nu a fost răsturnată, întrucât orice îndoială profită inculpatului, iar recunoaşterea lui nu are valoare probatorie absolute. Printr-o hoţărâre recentă adoptată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Potcoavă c. României (CEDO, hot. Din 17 decembrie 2013) s-a constatat încălcarea dreptului la un proces echitabil prin folosirea în procesul penal a unor declaraţii autoincriminatoare, luate cu încălcarea dreptului la apărare. Curtea a constatat că declaraţiile au fost făcute fără a fi asistat inculpatul de un avocat. Nici asistenţă juridica ulterioară şi natura în contradictoriu a procedurilor nu au putut să remedieze deficienţele care au apărut în procedura de colectare a probelor. Excluderea probelor obţinute în mod nelegal intervine în momentul în care nu este respectată o procedura privitoare la administrarea probelor, indiferent de importanţa încălcării, de motivul care a determinat-o sau de valoarea intrinsecă a probei administrate. Formă actuală a textului de lege art. 102 CPP prevede excluderea probelor dacă actul prin care s-a dispus ori autorizat administrarea probei nu respectă prevederile legale. Probele obţinute prin încălcarea legii vor fi supuse excluderii.

Cuvintele necesare în normele din Codul de Procedură Penală. Propuneri de lege ferenda

În momentul de faţă, doar judecătorul poate încuviinţa măsura percheziţiei. Consider necesar ca această măsură să poată fi luată şi de către procuror în situaţii de urgenţă. Mandatul de percheziţie provizoriu emis de către procurer va fi supus verificării judecătorului. Procurorul poate dispune, în scris şi motivat, efectuarea percheziţiei domiciliare în cazuri urgente, temeinic justificate, prin emiterea unui mandat de percheziţie provizoriu ce este supus încuviinţării instanţei. Astfel avem probele necesare pentru aflarea adevărului, obţinerea unei condamnări şi înlăturarea pericolului pentru viitor. Aş recurge la o menţiune expresă prin care să se precizeze că probele astfel strânse sunt legale.

Art. 159 prevede la paragraful (3) că percheziţia domiciliară nu poate fi începută înainte de ora 06:00 sau după ora 20:00, cu excepţia infracţiunii flagrante sau când percheziţia urmează să se efectueze într-un local deschis publicului la acea oră. Propunerea de modificare ar stipula ca excepţie pentru efectuarea percheziţiei domiciliare situaţia în care există indicii că este pe cale să se comită sau s-a comis o infracţiune contra persoanei sau pentru înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică a unei persoane. Este, de asemenea necesar să se stipuleze în mod expres în codul de procedura penală că probele strânse cu această ocazie sunt legale şi pot fi folosite.

Viaţa este o valoare complexă, care dincolo de dimensiunea biologică presupune numeroase alte dimensiuni precum cea psihologică, cea socială, ceva comunitară. Cu greu înţeleg lipsa unor prevederi legale în Codul de procedura penală ce să permită un drept de acţiune adaptat atât la nevoia de a proteja viaţa, cât şi la necesitatea de a strânge probe pentru a obţine pedepsirea comportamentului deviant.