Ajutor nemţesc

Spre finalul anului trecut, un prieten german, responsabil într-o mare organizaţie creştină de binefacere cu un buget de sute de milioane de euro, m-a întrebat care ar fi, după mine, proiectele pe care ar putea să le sprijine în România pe durata lui 2013. Răspunsul l-a descumpănit la început, pentru ca după aceea, discutând pe larg, să înţeleagă mai bine starea de sănătate a corpului social de la noi.

Aşadar, prima rugăminte a fost aproape un avertisment: nu finanţaţi ziduri! De la cultele religioase la mediul universitar, s-a construit mult în ultimele două decenii. Noile spaţii erau necesare, de la parohiile urbane la cămine studenţeşti, amfiteatre sau laboratoare. S-a construit inclusiv din orgoliu. Asemenea şantiere continuă şi în 2013, accentuând discrepanţa dureroasă dintre investiţia în beton şi cea în oameni. De regulă, s-a înălţat însă prost, constructorul urmărind profitul maxim, posibil prin folosirea materialelor ieftine, iar beneficiarul dorind scăderea costurilor. Ne-am furat singuri căciula. Faceţi o experienţă: intraţi la intervale de câteva luni într-o clădire nouă, bloc de locuinţe sau birouri. Uşile nu se mai închid bine, gresia s-a umflat, lavabilul este deja murdar, liftul are poticneli, tencuiala exterioară începe să se fisure.

Apoi, a doua rugăminte către neamţ: nu finanţaţi lipsuri! Concret, nu umpleţi găurile. Trebuie să vedem cum au apărut. Să abandonăm retorica de genul „România este o ţară saracă“. Nu este săracă, ci gestionată prost, furată cotidian, de sus în jos. Începând cu statul, cel mai prost administrator cu putinţă, şi terminând cu multinaţionalele. Însăşi UE a încurajat în anumite proiecte situaţii halucinante, salarii uriaşe, dincolo de orice raţiune legată de valoarea muncii şi a puterii de cumpărare. Ca să nu mai amintesc de pensiile de stat fără nicio zi de contribuţie. Există multe nevoi, reale, dar şi tot atâtea dezechilibre. Românul cu mâna întinsă, la propriu sau la figurat, merită compasiune, care însă trebuie să se manifeste altminteri decât prin pomană, prin perpetuarea situaţiei.

Toţi reclamăm schimbări şi reforme, dar câţi suntem dispuşi să şi luptăm pentru ele, altminteri decât în faţa televizorului?

În consecinţă, a treia rugăminte, de data aceasta în termeni pozitivi: ajutaţi iniţiativele care au în centrul lor schimbarea mentalităţilor! Banală, constatarea că suferim de pe urma unui mod anapoda de gândire este nu mai puţin îngrijorătoare. Prezentăm deficite grave: de la dorinţa de a ne fi bine pe seama altora la corupţia cu mii de chipuri. Tranziţia a devenit sinonimă cu un minorat prelungit. S-a văzut şi în timpul ultimei campanii electorale: partidele au mizat nu pe capacitatea de judecată a alegătorilor, ci pe reacţia lor emoţională. Ce se întâmplă din patru în patru ani la scară mare se petrece zilnic în raporturile dintre noi şi instituţii. Toţi reclamăm schimbări şi reforme, dar câţi suntem dispuşi să şi luptăm pentru ele, altminteri decât în faţa televizorului? Cu cât se va întârzia schimbarea acestei forma mentis, maturizându-ne şi emancipându-ne în sfârşit, cu atât mai mult se va lungi calea către o minimă normalitate.

În fine, o ultimă rugăminte-sugestie, înrudită cu cea anterioară: sprijiniţi formarea intelectuală! Cultura este, desigur, un capital diafan, greu de cântărit. Ne dăm seama de importanţa ei cel mai bine atunci când lipseşte. Absenţa unei educaţii solide, bazată pe muncă şi competenţă, asimilată temeinic şi probată prin competiţia onestă, face posibilă trista performanţă a scenei noastre publice suprapopulată, asemeni Parlamentului, cu figuri care se comportă grobian, sluţesc limba română, fac din politică paravanul imposturii şi cultivă solidarităţi penale. Dincolo de stridenţe stilistice, subdezvoltarea culturală atrage pe termen lung stagnarea materială. O ţară nu poate prospera fără elite reale, fără criterii valorice, fără ierarhii cinstite, cum nu o poate face nici printr-o intelligentsia pusă pe căpătuială, capabilă de acrobaţii spectaculoase, ocupând în persoană cât mai multe posturi, de la rectorat la senat, cultivând emuli ignari. Fuga nefiind pentru noi, toţi ceilalţi, o soluţie, ce ne rămâne este să continuăm în 2013 lupta pentru instaurarea bunului simţ. Inclusiv cu ajutor nemţesc.