Ajunul Crăciunului 2020 la Slătioara

Faţă de bucuria Măgurii înzăpezită anul trecut şi bucuria celor aproape 90 de colindători, copii care înotau prin troiene, făcând din cristalinul glasurilor lor un poem simfonic care scălda Slătioara întreagă, anul acesta Măgura a fost cea care s-a uitat jinduind la zăpezile lanţului Munţilor Căpăţânii, zăpezi care, singure, ocroteau amintirea sărbătorii pentru că Măgura s-a retras acoperită de neguri fumurii şi triste.

Zăpezile s-au oprit în pragul Slătioarei şi scânteiau orgolioase până la cerul de sticlă albastră, aureolând Vârful Mândra din Parâng.

Şi totuşi pâlcurile de trei sau patru sau cinci, cel mult, colindători, păstrând şi între ei un spaţiu ţinând de rigorile pandemiei, au învins până la urmă vremurile şi vremuiala, chiar dacă bucuria zurgălăilor a părut mai timidă, mai smerită, şi, cum spunea doctoriţa satului, sărbătoarea Sfântului Crăciun tot a fost întâmpinată ieri cu aceeaşi înfrigurare şi cu aceeaşi nădăjduitoare speranţă, cu atât mai mult, cu cât Slătioara a ieşit, slavă Domnului, din zona localităţilor primejduite de nefericitul virus.

Preoţii celor patru parohii şi diaconii lor au binecuvântat gospodăriile enoriaşilor lor, păstrând cu grijă, la piept, Icoana Naşterii Domnului, o tradiţie care nu poate fi şi nu va fi părăsită pentru că pe ea, pe această tradiţie, se întemeiază identitatea naţională şi spirituală care face şi azi ca Biserica Ortodoxă să se afle într-o emoţionantă zodie a credinţei şi a încrederii.

N-a mai fost, ieri, în Ajun, la Slătioara, bucuria întreagă care făcea din Ajun o sărbătoare cât un colind, dar colinde au fost cântate sub multe ferestre, melodiile lor părând că se strecoară ca un firicel al speranţei.

- Să ştii dumneata, mi-a spus doctoriţa Mioara Rădulescu, fiică de olar şi cântăreţ  de biserică, să ştii că în sufletul satului nostru sărbătoarea s-a păstrat întreagă!

” Steaua sus răsare
Ca o taină mare,
Steaua străluceşte
Şi lumii vesteşte....”