Agresivitatea şi soarta popoarelor

Politologii recunosc că popoarele timide şi paşnice au avut de pierdut în cadrul competiţiei teritoriale, la fel cum adeseori în cadrul competiţiilor intragrupale pentru putere au de pierdut fracţiunile care demonstrează slăbiciune şi insuficientă incisivitate.

De ce întâlnim comportamentul agresiv la toate speciile de animale şi în particular la oameni? Care este utilitatea lui? Din punct de vedere etologic, agresivitatea este un comportament care permite stabilirea unui statut ierarhic în cadrul unui grup, facilitează accesul la resurse, permite apărarea în faţa atacatorilor, asigură defensiva teritorială sau cucerirea altor teritorii, ajută la protejarea indivizilor din grupul natal, ne avantajează în competiţia cu alţi bărbaţi în cucerirea femeilor, ne ajută să protejăm partenera sexuală şi să-i descurajăm pe rivali de la acte de agresiune în viitor etc.

Practic, rolul agresivităţii este crucial pentru buna adaptare, protecţia şi existenţa individului sau grupului.  

Beneficiile potenţiale ale agresivităţii au fost numeroase şi substanţiale, au asigurat într-atât de mult supravieţuirea şi succesul reproductiv al indivizilor, încât la diferite etape ale evoluţiei umane au existat suficiente temeiuri de întărire a acestor mecanisme comportamentale; ele s-au sedimentat la nivel genetic. Noi încercăm să le atribuim acestor acte motivaţii raţionale, le etichetăm drept imorale. Ele însă, la origine, sunt adaptări evolutive, chiar dacă astăzi par nelalocul lor, iar unele expresii ale instinctului agresivităţii sunt pur şi simplu sunt oribile, cum ar fi omuciderile, incursiunile militare, violurile, masacrele, genocidurile, conflictele identitare.

Să vedem pe exemplul unui caz concret şi recent din lumea vie cum comportamentul agresiv poate fi avantajos pentru ascensiunea unei specii. Este vorba despre crevetele Dikerogammarus villosus, numit şi “crevetele ucigaş” (“killer shrimp”) – o specie deosebit de rapace, care a reuşit să provoace panică în rândul specialiştilor hidrobiologi europeni. Acest crevete populează în mod obişnuit râurile din Europa de Est, însă în ultimii ani a trecut şi în apele din vestul Europei, unde s-a dovedit a fi un “ucigaş total” al microfaunei din bazinele acvatice. Această mică crustacee, de doar 3 cm lungime, dotată cu mandibule puternice, omoară şi schilodeşte neselectiv tot ce întâlneşte în cale şi poate doborî: alte specii de creveţi, puietul peştilor şi ambifiilor, peşti de talie mică, insecte acvatice, viermi şi alte vietăţi incapabile să se apere sau să fugă. Ceea ce i-a surprins pe cercetători este că “crevetele ucigaş” omoară mai mult decât are nevoie pentru a se hrăni, el omoară pentru a extermina toţi potenţialii concurenţi; am putea spune că omoară “genocidar”.

Graţie ferocităţii sale şi prolificităţii înalte, “crevetele ucigaş” colonizează aproape neîngrădit noi şi noi spaţii acvatice din Europa de Vest (cu o viteză de circa 124 de km pe an); a nimicit populaţiile altor specii de creveţi (cândva ele însele specii invazive), îşi impune statutul de specie dominantă absolută în limitele microfaunei acvatice europene şi distruge verigile ecologice stabilizate de-a lungul deceniilor. Iată cum, datorită unei agresivităţi ieşite din comun, o specie reuşeşte să-şi elimine concurenţii, să-şi lărgească în mod invaziv arealul de viaţă şi să se multiplice, sporindu-şi şansele evolutive pe termen lung.

Desigur că, în afară de competiţia prin agresivitate, în lumea vie există şi alte strategii prin care unele specii sau populaţii reuşesc să-şi asigure supravieţuirea şi să obţină avantaje evolutive – cooperarea, altruismul reciproc, formarea coaliţiilor etc., însă nicio altă strategie nu pare să fie într-atât de omniprezentă şi eficientă ca cea a luptei pentru existenţă prin… luptă.

Agresivitatea a prefigurat istoria însăşi a societăţii umane. În cadrul îndelungatei perioade de evoluţie a speciei noastre, apoi în procesul de expansiune geografică şi de afirmare socială, comportamentul agresiv a reprezentat un factor indispensabil pentru asigurarea existenţei şi perpetuării unui individ, a unui grup sau a unui popor. Acest comportament a avut un rol adaptiv, în sensul că a facilitat supravieţuirea şi reproducerea acelor indivizi sau grupuri, care au demonstrat o capacitate mai înaltă de combativitate şi au aplicat agresiunea ca instrument de protecţie şi cucerire.

Politologii recunosc că popoarele timide şi paşnice au avut de pierdut în cadrul competiţiei teritoriale, la fel cum adeseori în cadrul competiţiilor intragrupale pentru putere au de pierdut fracţiunile care demonstrează slăbiciune şi insuficientă incisivitate. În plan politic sau geopolitic, cei care uzitează de instrumentul violenţei şi al presiunii au şanse mai mari să îşi atingă obiectivele, iar o forţă care deţine controlul politic de cele mai dese ori poate fi combătută numai printr-o altă forţă, mai aprigă. La scară istorică, însăşi dominaţia globală a Occidentului în ultimul mileniu trebuie înţeleasă ca o funcţie a capacităţii occidentalilor de a se impune prin violenţă.

Pe de altă parte, potrivit antropologului canadian Peter Frost, decăderea şi cucerirea Imperiului Roman s-ar fi produs din cauza pacificării majorităţii populaţiei Romei, care a trăit în lux şi lenevie vreme de câteva secole, ca în cele din urmă să nu poată rezista în faţa loviturilor unor hoarde barbare deosebit de războinice. Cei mai bravi romani erau înrolaţi în armata profesionistă şi adeseori mureau fără să fi lăsat urmaşi în Roma; în schimb în urbe rămâneau şi se reproduceau mulţi indivizi slabi, leneşi sau paşnici, care au promovat cultura subordonării şi a pacifismului. Genele acestora au avut o distribuire mai largă, la fel şi deprinderile. Astfel, în câteva secole, în mod paradoxal pentru o Romă care a cucerit lumea prin cutezanţă şi sabie, numărul romanilor deprinşi cu viaţa dependentă de lux şi non-violenţă a depăşit esenţial numărul romanilor cu spirit combativ.

S-a produs ceea ce Frost numeşte “pacificare genetică” a unei populaţii – fenomen care în condiţiile invaziilor străine s-a dovedit a fi fatal pentru imperiu. Cu toate vulnerabilităţile pe care le conţine ipoteza lui Frost, este interesant accentul pe care îl pune autorul pe starea defensivă a unui popor. Non-violenţa ca spirit şi tradiţie, de altminteri foarte utilă pentru dezvoltarea unei societăţi în vremuri de stabilitate, s-a dovedit a fi un handicap în vreme de criză, într-o perioadă când violenţa devine chezăşie a succesului.

Datorită comunităţilor, popoarelor şi statelor care au demonstrat un caracter combativ şi s-au implicat în lupte interminabile, violenţa şi războinicia s-au păstrat ca stări comportamentale până în timpurile noastre; agresivitatea a păşit din preistorie în istorie. Sociologul american Charles Tilly a argumentat în scrierile sale că “războiul a creat statele, iar statele au creat războaie”, războinicia fiind unica modalitate de supravieţuire şi perpetuare a unui popor în cursul istoriei. Acele state şi popoare care au fost capabile să dezvolte şi să susţină armate puternice, au dominat geopolitic, în timp ce popoarele slab militarizate sau cu o demografie joasă au fost cucerite şi nimicite sau absorbite de către alţii.

Voi menţiona, în context, că, potrivit unor cercetători ai istoriei naţiunilor, cum ar fi Eric Hobsbawm, capacitatea de a cuceri este unul dintre cele trei criterii de bază care îi permit unui popor să devină şi să se considere naţiune. Iar la istoricul român Nicolae Iorga găsim afirmaţia sentenţioasă că “la temelia tuturor faptelor şi datinelor statului celui vechi e amintirea cuceririi”.

În politologie este destul de influentă aşa-numita Teorie a Războiului Justificat (Just War Theory), care consideră că violenţa este „un rău necesar” şi reprezintă o realitate imuabilă a istoriei; la extreme, pacifismul idilic şi militarismul clocotitor ar fi stări mult mai efemere în biografia milenară a omenirii. Această varietate a formelor de expresie a agresiunii în istorie – de la pacifism la militarism –, este nu altceva decât o gradaţie a manifestării unui fenomen comportamental cât se poate de vivace, care niciodată nu dispare, ci doar se poate modela şi modera parţial şi temporar sub influenţa contextului social. Însă, ceea ce este important de constatat – mai devreme sau mai târziu, agresivitatea erupe.        

Mai multe articole găseşti aici: Instinct şi Raţiune (www.dorianfurtuna.com)
(Sursele bibliografice vor fi prezentate în cartea mea, despre agresivitate; în curs de apariţie).