În 2001 am văzut pentru prima oară un sat părăsit. Yesa, un sat din nordul Spaniei, urma să fie transformat de noi, o delegaţie de arhitecţi din Belgia, într-un sat turistic, pentru a fi salvat. Aproape două decenii mai târziu, agonia satului devine tema centrală în campania electorală din Spania, care s-a încheiat cu alegerile parlamentare duminică. Ţăranii spanioli au cerut infrastructură, servicii, investiţii şi... atenţie. E firesc să ceară atenţie, căci azi, peste tot în lume, satele se depopulează. Or, această problemă este ignorată de politicieni.

La noi, e altfel. Mediul rural pare a avea parte de toată atenţia lui Liviu Dragnea, care tocmai ce-a lansat un Fond de Dezvoltare şi Investiţii (FDI) de 10 miliarde de lei destinat cu precădere primăriilor cu deficit bugetar, adică majoritatea satelor. „Guvernul PSD dă bani pentru dezvoltarea localităţii tale”, ne spune Dragnea. Teoretic, banii trebuie daţi înapoi după 20 de ani. Cu dobândă. Practic, pentru ca sunt sărace, primăriile satelor nu vor fi capabile să returneze banii, iar datoriile vor fi fi trecute la pierderi în bugetul de stat din mandatul guvernelor viitoare.

E o idee bună să investeşti în sate, doar că lui Dragnea nu-i pasă de oamenii din rural, nu vrea să-i scoată din sărăcie, ci să-i scoată la vot. „Ţine numai de primar să vină cu doar două documente la Bucureşti şi banii merg la comunitate, pentru oameni”, ne mai spune Dragnea. Da, ţine de primari să împrumute aceşti bani ce pot fi cheltuiţi după propriul plac şi nu în interesul comunităţii. La schimb, primarii PSD îl susţin pe preşedintele PSD în interiorul partidului, iar Dragnea controlează teritoriul.

Dacă Dragnea voia să dezvolte satele româneşti, atunci nu se limita la pomeni electorale, ci făcea investiţii adevărate. Investiţii pe care nu le-a făcut atunci când a fost ministrul Dezvoltării şi a cheltuit 2,3 miliarde de lei prin Programul Naţional de Dezvoltare Locală (PNDL) în 2013-2014, netransparent, prin ordine de ministru nepublicabile în Monitorul Oficial.

PSD a guvernat 21 de ani din cei aproape 30 trecuţi de la Revoluţia din 1989. Bani au tot fost, dar PSD i-a pierdut fără rost. N-au existat monitorizarea, evaluarea, controlul. Dar au existat risipa şi paguba. În 21 de ani de guvernare, PSD putea să dezvolte ruralul românesc, nu să-l facă dependent de „Guvernul PSD care-i dă”, sărăcindu-l în prealabil. Conform Eurostat, în 2015, România se afla pe locul 2 în UE la capitolul sărăcie în mediul rural, cu jumătate din populaţie expusă riscului sărăciei sau excluziunii sociale.

Aşa îşi asigură Dragnea puterea pe mai departe: cumpărându-i pe primari şi ţinând satele în agonie. În fapt, tot ce construieşte Dragnea e un guvern din umbră care sa controleze diverse fonduri prin care el sa-şi întărească puterea. Împrumuturile destinate primăriilor prin FDI sunt gestionate de Comisia Naţională de Strategie şi Prognoză (CNP), instrumentată de PSD. În curând se va înfiinţa Banca Naţională de Dezvoltare a României (BNDR), prevazută în programul de guvernare PSD: o bancă de stat care va da credite direcţionate politic. Şi gata, schema lui Dragnea este completă: reţea de primari şi împrumuturi prin FDI gestionate de CNP, completate pe viitor de împrumuturi de la BNDR.

Cele mai multe investiţii eligibile prin FDI vor fi lucrările de întreţinere şi reparaţii curente. Ca primar, ai nevoie într-adevăr de doar două hârtii: cererea de finanţare şi deviz de lucrări. Dacă investiţia este sub 100.000 de euro, banii se alocă direct, cel mai probabil firmelor de casă si la preţuri mult supraevaluate. Or, reparaţiile curente sunt lucrări greu de monitorizat. Nu poţi şti câte mâini de vopsea lavabilă s-au dat, de exemplu. Deci nu te poate trage nimeni la răspundere pentru nimic. De oportunitatea investiţiei nici nu se mai pune problema. În fapt, primarii sunt protejaţi legal de orice repercusiuni.

FDl nu acoperă problemele satului în România. Majoritatea celor care locuiesc la ţară sunt oameni ţinuţi în sărăcie prin izolare faţă de restul ţării, căci nu există infrastructură la nivel naţional. Lipsa infrastructurii naţionale şi, deci, a conectivităţii duce le subdezvoltare economică locală, la absenţa locurilor de muncă şi, prin urmare, la imposibilitatea colectării taxelor şi impozitelor. Adică sărăcie. Consecinţa gravă a izolării şi sărăciei este depopularea satelor. Nu ştim suficient despre acest exod, căci statul românesc nu deţine date demografice şi nici nu caută să le obţină. Nu există studii sociologice. Le fac în schimb ţările de adopţie ale emigranţilor români, precum Spania, în care trăiesc peste un milion de cetăţeni români.

Duminică trecută, în timp ce spaniolii votau, noi eram cu toţii acasă la bunici, părinţi, mulţi dintre ei la ţară. Pe platformele de socializare, fotografiile cu uliţa satului, bucate tradiţionale, costume populare, grădini şi case vechi nu mai pridideau să apară. În Caravana prin ţară în care am fost în ultimele două luni, la întrebarea „câţi dintre dumneavoastră aveţi rude la ţară?” aerul de deasupra capetelor din sală se umplea cu mâini ridicate. Din suprafaţa totală a ţării, circa 87,1% reprezintă spaţiul rural, iar pe acest teritoriu locuieşte aproape jumătate din populaţia României. Este vorba de un mare capital uman al României batjocorit şi lăsat de izbelişte. Aceasta este o problemă structurală şi sensibilă în acelaşi timp. Şi care trebuie tratată cu mare atenţie.

Spania şi România au în comun urbanizarea tardivă, densitatea populaţiei mică şi agonia satului. Dacă nu am fi fost hărţuiţi cu modificările pentru legile justiţiei dedicate salvării lui Dragnea, am fi dezbătut şi noi agonia satelor noastre, aşa cum o fac spaniolii.

Sensul modern al agoniei ca luptă pe viaţă şi pe moarte vine din Evanghelii, de la agonia lui Isus, în ultima noapte, când se teme şi pentru o clipă se îndoieşte de misiunea lui. Dar la origine, agonia era o luptă sau o competiţie. Vine de la verbul grec şi latin ago, a conduce, de unde provine şi prot-ago-nist, ba chiar şi actio, acţiunea.

 

Dar despre acţiune şi cum va putea el, satul, ieşi învingător, voi scrie într-un articol viitor.