Afacerea „Pelerinul“. Reportaj din cel mai bănos circuit al Patriarhiei: „Avem pelerinaje frumoase, bănuţi să aveţi“

Coadă de pelerini la mormântul lui Arsenie Boca                                                Foto: Mediafax

În goană după bani, Patriarhia Română a transformat obiceiul duhovnicesc al pelerinajelor într-o afacere profitabilă bazată pe excursii pentru toate buzunarele. De la Vulcanii Noroioşi şi mormântul lui Arsenie Boca până la London Bridge şi Sagrada Familia, nicio atracţie turistică nu scapă nevalorificată de Sfânta Patriarhie.

Patriarhia Română încasează sute de mii de euro anual din pelerinaje şi circuite culturale pe care le organizează prin agenţia de turism Basilica Travel. Ofertele sunt variate: de la turul mânăstirilor din jurul Bucureştiului, în care ţi se taie un bilet de autobuz de 35 de lei, şi până la circuite în ţările Europei Occidentale, în care călătoreşti cu avionul, eşti cazat la hoteluri de patru stele şi scoţi din buzunar până la 1.800 de euro de persoană. Totul sub pretextul unei înnoiri spirituale şi al întăririi întru dreapta credinţă.

Am vrut să vedem dacă în spatele acestor oferte se află nişte scopuri duhovniceşti sau este doar o afacere, aşa că am intrat în pielea unui credincios care apelează cu toată încrederea la pachetele turistice ale Patriarhiei Române. Am făcut rezervare, am semnat contract de prestări servicii şi am urcat, cu smerenia cuvenită, într-unul dintre autocarele care pornesc săptămânal în cea mai populară călătorie: „Pelerinaj pentru toţi la mormântul Părintelui Arsenie Boca”.

„Şi mor, Vasile“

Basilica Travel îşi are sediul central pe strada Doamnei din Bucureşti, într-o încăpere prin care pluteşte o atmosferă ciudată. E un amestec de cucernicie şi spirit mercantil în care nişte tineri cu priviri pioase stau aşezaţi în spatele unor birouri, întocmesc contracte şi încasează sume de bani. La final, ei înmânează chitanţe şi murmură către fiecare client: „Doamne ajută!”.

Această onorabilă activitate este supravegheată de un bărbat cu început de chelie, care posedă un birou mai frumos, poartă cravată albastră şi stă mereu încruntat. La un moment dat, el pune mâna pe telefon şi se lansează într-o discuţie cu teritoriul: „Alo, Sibiul? Ce mama dracului faceţi acolo, Vasile?”.

Tinerii săi subalterni nu îndrăznesc să ridice privirea din hârtii şi în ochii lor se citeşte nu doar frica de Dumnzeu, dar şi o frică mai mare, lumească, de slujitorii Săi pământeni. Cel din faţa mea îmi explică, fără să-şi ridice privirea, că voi beneficia de o promoţie specială: săptămâna aceasta, pelerinajul pentru toţi la mormântul Părintelui Arsenie Boca costă doar 175 de lei, în loc de 195. În aceşti bani intră un loc în autocar şi o noapte de cazare într-o cameră de hotel pe care o voi împărţi cu un alt pelerin.

Cât îmi arunc un ochi pe contract, bărbatul cu cravată continuă să se ocupe de bunul mers al agenţiilor din teritoriu. Basilica Travel mai are filiale în alte zece oraşe din ţară şi pare că Provincia s-a cam lăsat pe tânjeală: „Dă-o în mama ei de treabă, Vasile! În afară să mâncăm prăjituri şi să facem schimb de reţete noi nu ştim altceva? Toţi vreţi bani! Banii nu-i fac eu acasă, Vasile! Dacă nu sunteţi în stare să promovaţi pelerinajele, ce facem? Unde sunt avizierele de la parohie? Ce-a făcut Reşiţa, ce-a făcut Galaţiul, Vasile? Nu s-au făcut aviziere! Sunt nişte hârtii băgate în ţiplă, agăţate de gard şi capsate cu sârmă, Vasile. Ăsta e centrul de pelerinaj al de Dumnezeu păzitei Patriarhii Române”.

Înainte să plătesc, întreb dacă trebuie să mă pregătesc în vreun fel, că n-am mai fost în pelerinaje şi nu ştiu nimic. „Să aveţi nişte bănuţi la dumneavoastră”, mi se răspunde. Lămurit pe deplin, semnez contractul şi pun banii pe masă. („Doamne ajută!”). Iar în timp ce ies pe uşă, apuc să-l mai aud pe bărbatul cu început de chelie strigând: „Du-te la Bacău şi uită-te dacă este avizier! Păi nu este, Vasile, şi mor, Vasile!”.

Probleme trupeşti

În lipsa unor sfaturi concrete, m-am pregătit după cum am putut. Pe site-ul agenţiei, chiar în stânga rubricii care te ademeneşte să-ţi faci asigurare RCA prin Basilica Travel (da, se fac şi asigurări RCA prin Sfânta Biserică), am găsit o frumoasă broşură semnată de Patriarhul Daniel: „Călătorind cu Dumnezeu. Înţelesul şi folosul pelerinajului”. Astfel am aflat că pelerinajul nu este o excursie şi nici un turism religios: „Pelerinajul se face pentru a intensifica rugăciunea şi viaţa spirituală, este un izvor de bucurie şi de pace interioară”. Aşa ne învaţă Prea Fericitul nostru şi

cu aceste cuvinte în cap am urcat Dealul Patriarhiei în dimineaţa senină de iulie. Un convoi de autocare ale agenţiei Basilica Travel aşteptau pelerinii cu motoarele pornite şi toate s-au umplut până la ultimul scaun. Unul a plecat pe Transfăgărăşan, altul la Vulcanii Noroioşi, spre Valea Prahovei, spre Prislop, fiecare pe unde avea chemare şi unde credeau pelerinii că se pot apropia de Dumnezeu mai cu spor.

„Pentru Arsenie Boca”, a anunţat părintele Nicolae, însoţitorul nostru, după care a proptit lista cu pelerini pe parbrizul autocarului şi a început să ne strige pe nume, fiecare cu locul repartizat. Însă îmbarcarea s-a dovedit neaşteptat de anevoioasă, credincioşii fiind însetaţi nu doar de hrană spirituală, dar şi de un oarecare confort. „Ne-a ocupat locul, părinte”, s-a auzit un strigăt ascuţit şi preotul Nicolae a fost nevoit să abandoneze procedurile.

Două femei revendicau locurile de lângă uşa de mijloc a autocarului, pe care o pelerină corpolentă se instalase cu toată hotărârea, explicând de ce nu se află pe locul ei: „Doamna cu care am picat e prea grasă şi nu pot să stau. Nu încăpem, suntem grase amândouă”. Titularele s-au arătat neînduplecate, aşa că femeia a început să tragă de gulerul bluzei, pregătită să scoată la lumină un argument infailibil: „Sunt operată la coloană. Atâta e tăietura. Chiar nu puteţi face un bine?”. Obligat să medieze, părintele a ridicat din umeri a neputinţă: „N-am ce să vă fac, e loc pe loc!”. Pelerina corpolentă s-a mai codit câteva minute, apoi s-a ridicat îmbufnată: „O să stau în picioare. Asta e, am dat banii degeaba”.

După ce s-a pornit la drum, părintele a luat microfonul şi a spus rugăciunea de dimineaţă („Stăpâne, călătoreşte şi cu noi robii tăi...”), încheiată cu o bine meritată mustrare: „Fiecare avem boală, fiecare avem suferinţă, dar trebuie să le ducem nimic zicând. La bunul Dumnezeu plângăcioşii nu au trecere”. Luând aminte, ne-am plecat capetele cu toţii şi am căutat în bagaje după pacheţelele cu mâncare, pentru a ne potoli nevoile trupeşti şi a ne preda întru totul pregătirii spirituale.

Părintele ne-a pus muzică de strană şi ne-a împărţit eşarfe galbene, inscripţionate cu însemnele Patriarhiei. Astfel am ajuns, pe nesimţite, la primul popas: Mănăstirea Caraiman din Buşteni. Aici, preotul Nicolae ne-a chemat spre închinare la mormântul preacuviosului Gherontie Puiu, ctitorul mânăstirii, dar nici de data aceasta n-a primit ascultare. Treziţi în crucea nopţii şi îndestulaţi cu mâncare, pelerinii au coborât din autobuz călcând apăsat şi au trecut în viteză pe lângă piatra tombală, rotindu-şi ochii prin curtea mânăstirii şi întrebând cu o evidentă nerăbdare: „Toaleta, părinte, toaleta”.  

Trecuţi şi peste această încercare a trupului, s-au regrupat apoi în faţa altarului, unde preotul Nicolae a spus o rugăciune şi a citit numele tuturor, cerându-i lui Dumnezeu să ne aibă în pază. S-au plătit acatiste, s-au făcut închinăciuni până la pământ şi s-a plecat mai departe.

Ciorbe de burtă şi mici la grătar

Drumul e lung şi autocarul nostru s-a luat în piept cu Carpaţii. Părintele Nicolae simte ispita plictiselii cum ne dă târcoale şi se apucă de spus poveşti la microfon. După istorii cu cetăţi, bătălii şi cavaleri teutoni, se trece, uşor-uşor, spre treburi mai actuale, cum ar fi prăbuşirea industriei comuniste. Fiecare oraş sau localitate mai mare e tranzitată într-un oftat general care însoţeşte precizările ghidului: „Aici a fost, cândva, o fabrică de hârtie. N-a mai rămas nimic... Aici era o mare întreprindere de panificaţie. S-a dus, au distrus-o!... În partea dreaptă se aflau, pe vremuri, celebrele sere de la Codlea. Se făceau roşii, vinete, ardei. Acum nu se mai face nimic, e mai uşor să importăm de la alţii, cu gust de cauciuc...”.

Înfierbântaţi de-a dreptul, pelerinii uită cu totul de folosul spiritual al călătoriei şi se încarcă cu o ură fără margini la adresa celor care au condus România. Un moşneag cu pălărie pe cap nu se mai poate abţine şi dă glas unei indignări generale: „‘le muma-n cur de hoţi, au distrus ţara!”.

Următoarea oprire se face la Mânăstirea Sâmbăta de Sus, de lângă Sibiu. Părintele Nicolae ne prezintă un altar de vară înălţat de Arsenia Boca pe vremea când slujea în aceste locuri. Unii plătesc, şi aici, acatiste şi fac închinăciuni la icoane, alţii se îndreaptă spre tarabele cu suveniruri şi gogoşi umplute cu brânză. Când se pleacă mai departe, părintele simte ce zbateri avem şi anunţă că la Orăştie se va face oprire pentru masa de seară: „Avem noi acolo un loc unde oprim mereu. Puteţi servi o ciorbiţă şi ce mai doriţi...”. Pelerinii doresc, drumul a fost lung şi stomacul nu se ţine doar cu acatiste şi plecăciuni. Postul Maicii Domnului e încă departe, aşa că ospătarii notează în carneţele ciorbe de burtă şi mititei la grătar. Se mănâncă bine şi se pleacă spre Deva. Aici se va înnopta, „la un hotel de două stele plus”, după cum ne-a anunţat părintele Nicolae. Este, de fapt, un fost hotel comunist căruia i s-au montat nişte termopane şi cam atât. Dar pelerinii au învăţat că plângăcioşii nu au trecerea înaintea lui Dumnezeu şi se îndreaptă osteniţi către camere.

Sunt 12 ore de când am plecat de la Bucureşti, lăsându-mă în grija Patriarhiei pentru o întărire în credinţă şi un izvor de pace interioară. Şi iată-mă acum într-o cameră de hotel din Deva, alături de un bărbat la vreo 50 de ani, care stă tolănit în pat şi butonează telecomanda. Îmi fac bilanţul zilei şi nu înţeleg nimic: m-am plimbat cu autobuzul, am vizitat câteva mânăstiri şi am mâncat trei mici care m-au balonat la stomac. Aşa arată un pelerinaj al de Dumnezeu păzitei Patriarhii Române.

Specificul pelerinului român: pupă tot şi plăteşte bine

Ziua a doua a început la opt dimineaţa, cu autocarul nostru claxonând câteva pelerine care întârziau în magazinul Profi de la parterul hotelului. Ele au ieşit clătinându-se sub greutatea unor sacoşe de plastic burduşite cu pachete de zahăr, mălai şi făină. De altfel, părintele Nicolae ne îndemnase de cu seară să accesăm cu încredere magazinul Profi dacă dorim să facem o mică donaţie în produse când vom ajunge la Mânăstirea Prislop. „Pelerinii oferă bani sau daruri materiale bisericilor din locurile de pelerinaj, ca semn că primesc în schimb daruri spirituale şi binecuvântări pentru viaţa şi activitatea lor”, ne învaţă şi PreaFericitul Daniel în îndreptarul său către pelerini.

De la Deva până la Prislop sunt 40 de kilometri, iar la jumătatea drumului preotul Nicolae a mai ordonat o oprire, „pentru cei care doresc să ducă flori la mormântul părintelui Arsenie Boca”. Crinii erau cei mai scumpi la florăria aleasă de însoţitorul nostru (15 lei firul!), dar cineva a aruncat că „părintelui Arsenie îi plăceau mai ales crinii” şi pelerinii s-au scotocit încă o dată prin buzunare.  

Într-un final, am ajuns la Prislop şi ne-am aşezat la coadă la mormântul lui Arsenie Boca, locul prin care au trecut, în ultimii ani, sute de mii, sau poate chiar milioane de români. „Acum s-a dus hărmălaia, merg doar cei care simt”, ne anunţase preotul Nicolae încă din autocar. Într-adevăr, coada nu avea mai mult de 50 de metri şi grupul nostru, cu eşarfele galbene pe cap şi cu florile în braţe, a ajuns degrabă în faţa mormântului. Aici, un fel de măicuţă gardian nu te lăsa să stai mai mult de cinci secunde în faţa crucii şi nici n-a vrut să audă de buchetele de crini cumpărate cu atâtea sacrificii: „Nu mai daţi bani pe flori care se ofilesc, mai bine ajutaţi copiii orfani”.

Bulversaţi de prea scurta întâlnire cu mormântul lui Arsenie Boca, credincioşii se refugiau la umbra unui copac din imediata apropiere, pe scoarţa căruia, din câte se spune, a apărut un semn în formă de cruce. Aici puteai să stai cât vrei, aşa că oamenii îmbrăţişau trunchiul, îl sărutau şi aşezau la rădăcina lui bancnote verzi de un leu. Cu toţii aveau aerul că fac un lucru măreţ, pentru care depun eforturi considerabile şi se aşteaptă să fie răsplătiţi pe măsură, acum şi în viaţa de apoi.

Câteva babe se căinau pe deluşorul care despărţea copacul de potecă, clătinân-du-se ca nişte pinguini şi încurajându-se printre răstimpurile unor gâfâieli vizibil exagerate: „Hai, Floareo, hai. Dacă am venit, trebuie să ne chinuim”. În apropiere, un copil de grădiniţă care asista la aceste scene a lansat, către părinţi, o întrebare firească: „De ce se pupă oamenii cu copacul?”. „E al lu’ Doamne-Doamne, tati”, i-a răspuns tatăl evlavios, după care l-a ridicat în braţe, să pupe şi el.

Să pupi tot ce prinzi şi să arunci cu bani pe de-a rândul – aceasta pare să fie regula de aur a pelerinului român. Curtea Mânăstirii Prislop e plină de plăcuţe ale căror inscripţii încearcă să prevină aceste obiceiuri: „Nu aruncaţi bani în pădure”, „Nu băgaţi bani în crăpăturile din pereţii bisericii”. „Vă rugăm nu aruncaţi bani în pârâu. Nu este un obicei creştinesc”. Şi totuşi, pârâul este plin cu monede de 10 bani care lucesc în bătaia soarelui, semn că, la plecare, credincioşii îşi golesc cu totul buzunarele într-o logică de 6 din 49: mai multe monede, mai  multe şanse de mântuire.

Preoţii acţionează ca agenţi de turism

Pe la orele prânzului, după ce au făcut tot ce era de făcut, pelerinii din grupul nostru s-au îmbarcat în autocar istoviţi de căldură, dar cu sentimentul unei datorii împlinite. „E a doua oară când venim, mamă, şi dacă ne ajută Dumnezeu poate mai venim. Ne place să vedem mormântul lu’ părintele, să plătim acatise şi Dumnezeu ne ajută”, mi-a mărurisit tanti Lenţa, o femeie din Rahova care a venit însoţită de două surori. Tot de la ele am aflat că Basilica Travel se bazează pe reţeaua de preoţi a Patriarhiei, care acţionează în parohiile lor şi ca agenţi de turism: „Părintele nostru Ionuţ, de la parohia Sfântu’ Ilie, el ne-a învăţat să mergem în pelerinaj. Ne-a adus contractu’ la biserică, am plătit banii şi uite că am venit”. Până la Bucureşti avem de mers aproape 500 de kilometri, distanţă imposibil de străbătut pe stomacul gol. Oprim din nou la popasul de la Orăştie, unde nimerim în mijlocul unui haos de nedescris. Mai multe autocare ale Patriarhiei Române, venite din diverse colţuri ale ţării, au ajuns în acelaşi timp la masa de prânz, iar chelnerii s-au pomenit cu peste 100 de persoane înfometate năvălind înăuntru.

E o hărmălaie de nu se mai înţelege om cu om, iar în aşteptarea mâncării, fiecare îşi omoară timpul cum poate. Nişte babe de prin părţile Galaţiului au unit două mese şi beau bere la halbă. Una dintre ele îşi slăbeşte încheietura baticului şi râde cu gura până la urechi: „Dacă ar şti al meu ce fac eu acuma”. 

După masă, peste autocarul cu pelerini se lasă o toropeală din care se trece spre straşnice reprize de somn. Părintele Nicolae pune şi el microfonul jos, lăsând boxele să ne gâdile urechile cu muzica religioasă, dar şi cu muzică clasică. Însă din cauza scaunelor tari şi a poziţiilor incomode în care reuşiseră să adoarmă, pelerinii se trezesc prost dispuşi şi prima dată le cade pe muzică: „Domle, schimbaţi-o că nu mai putem!”. Cineva cere Mircea Baniciu, dar părintele Nicolae nu vrea să cedeze: „Aveţi răbdare, că urmează Balada lui Ciprian Porumbescu. Eu când o aud, plâng”.

Traversăm Valea Oltului pe tânguieli de vioară şi ajungem la Mânăstirea Cozia, ultima oprire din programul pelerinajului. Aici nu se mai plătesc acatiste, nu se mai fac închinăciuni şi, în general, nimeni nu mai are chef de nimic. Ne târâm cu greu în urma ghidului nostru îmbrăcat în sutană, oferind prilej de caterincă unui grup de tineri care îşi fac selfe-uri în curtea mânăstirii: „Ia uite-i p-ăştia, bă, umblă cu popa după ei”.

Plecăm şi ne împotmolim în traficul din staţiunile montane ale judeţului Vâlcea. Mulţi dintre pelerini sunt oameni bătrâni şi abia mai suportă calvarul acestei Golgote cu serpentine, lansându-se în discuţii despre dureri reumatice şi medicamente pentru tensiune arterială. După ce trecem şi de Căciulata, o tăcere încărcată  de nostalgie se întinde ca un abur pe culoarul dintre scaune. Boxele au tăcut şi ele, se mai aude, din când în când, doar glasul părintelui Nicolae, făcând câte o remarcă pe care nimeni nu mai are chef s-o asculte: „Avem o ţară frumoasă. Şi noi, românii, suntem un poport deosebit. Coeficientul nostru de inteligenţă este foarte înalt faţă de alte naţiuni“.

Pe autostrada care uneşte Piteştiul de Capitală numărăm kilometru cu kilometru. Sfârşitul pelerinajului se simte şi din îngăduinţa cu care părintele îi permite şoferului să bage mâna în torpedou şi să aleagă o muzică mai profană. Se începe, timid, cu Ştefan Hruşcă şi Vasile Şeicaru, şi se trece, treptat, către ritmuri care dau naştere unui comic înduioşător: suntem un grup de oameni întorşi dintr-un tur al mai multor mănăstiri aflate pe cuprinsul ţării şi intrăm în Bucureşti pe muzica formaţiei Hi-Q: „Na, na, na, na, na, na, na, suntem razna / Petrecem de nebuni/ De vineri până luni...”.

E greu de spus dacă la sfârşitul acestor două zile suntem mai înnoiţi spiritual şi mai întăriţi în credinţă. Singurele certitudini mi se par sumele de bani intrate în contul Patriarhiei şi faptul că am ajuns la Bucureşti mai obosiţi şi mai transpiraţi decât am plecat cu o dimineaţă în urmă. Înainte de a coborî din autocar, părintele Nicolae ne mulţumeşte în numele sectorului de pelerinaj al Patriarhiei: „Să dea Dumnezeu să mai mergem, să mai vizităm. Avem pelerinaje frumoase şi în perioada următoare. Bănuţi să aveţi şi sănătate”.