„Râgâitul intim al micii perfidii“, cum spunea bietul Max Blecher la vremea lui, alimentează patologii şi angoase printre adolescenţii şi sufletele care se hrănesc cu prima tinereţe. Nu există în această ţară instituţie culturală sau pedagogică, care să nu aibă o gaşcă de adormiţi agresivi, faţă de aceia care le primejduiesc somnul puturos. Decapitarea îndrăzneţului este irevocabilă. Mecanismul se pune în mişcare instantaneu. Uneori este agresiv dar, sunt şi mijloace rafinate, precum o încercuire fără ieşire, urmată de o lentă devorare psihologică.

„Adormitul“ social devine agresiv când lenea îi este primejduită şi este nevoit să vină la servici cele opt ore, să-şi îndeplinească obligaţiile din fişa postului. Nu întelege vremurile aflate în schimbare şi nu-i pasă de un stat aflat în colaps: el vrea salariul pentru lenea pontată zilnic, iar cand este avertizat atunci aleargă în instanţă; când este dat afară şi revine, pe un cod al muncii perimat, cum nici în republica Malawi nu întâlneşti, atunci joacă rolul „victimei“ şi cere imperativ dreptul la somnul social şi salariul cuvenit căscatului cotidian.

Când proştii prosperă, destepţii disperă. Se întâmplă în orice instituţie, o ştim foarte bine. Creativii duc în spate putori şi lichele sociale, care le întunecă din plină zi toate orizonturile de aşteptare şi complotează permanent împotriva dezvoltării celorlalţi.

Din România nu se mai pleacă din cauza banilor. Hemoragia demografică a profesioniştilor şi creativilor este determinată de lipsa siguranţei personale şi dezvoltării profesionale, împiedicate de agresivitatea adormiţilor sociali. Vom rămâne cu aceşti leneşi şi inadaptaţi profesionali şi vom muri impreună cu ei în această epavă socială, care se conturează, cu fiecare zi ce trece.

Lipsa alternativelor sociale sau profesionale pentru cei activi, ingenioşi şi doritori să schimbe cursul existenţei infantile şi păguboase, alimentează continuu pe de o parte exodul către alte societăţi mai deschise valorilor angajante, iar pe de altă parte, pentru aceia, care nu reuşesc să facă la timp un triplu salt, se află azilul oferit de o societate închisă şi incoloră, care tronează sastisită peste iadul micilor orgolii.

Iadul micilor orgolii cangrenează structura afectivă şi culturală a societăţii româneşti şi primejduieşte nivelul de educaţie, a ceea ce numim „aureas mediocritas“. Aceia care, nu se cred genii şi nici nu au pile sau vreun tată de prototipul „zambaccian“ (nici nu ar fi sănătos, clinic vorbind), dar care, prin perseverenţă pot împinge câte puţin, pe cursul cuvenit, angrenajul social atât de mlăştinos şi insipid.

„Adormitul“ agresiv este un deşeu uman, care „se îndoieşte de sine însuşi, de umbra sa, de femeia sa, de amanta sa, de prietenul său. Este bănuielnic şi prepuselnic. Iubeşte şarada, spune da şi gândeşte nu, când a spus nu înclină mult spre da“. Un astfel de vierme nu-şi asumă responsabilităţi dar este răzbunător pe aceia care aleg să-şi schimbe destinul.

Dar ce determină marea solidaritate a mediocrilor? Dacă actul elecţiei are ceva misterios şi în general priveşte 2-3 indivizi dintr-un grup compact de oameni, mediocritatea se poate spune că reprezintă însăşi legea naturală a firii. Majoritatea oamenilor nu reuşesc niciodată să-şi depăşească condiţia şi ca atare tot ce depăşeşte cercul lor de înţelegere este conspirativ, nebunesc, de neînţeles, de neacceptat. Cele mai bune exemple sunt aici dispreţul şi indiferenţa prin care masa l-a arătat întotdeauna geniilor. Amintim aici selectiv drama unor oameni foarte talentaţi şi creativi dar al căror destin s-a lovit de solidaritatea mediocrilor: talentatul filolog Lazăr Şăineanu forţat să plece din România după ce a fost nominalizat la premiul Academiei Române pentru monografia Basmele românilor; I.L.Caragiale scârbit de conjuraţia mediocrilor a părăsit voluntar România; Constantin Brâncuşi, a cărui ultimă dorinţă a fost ultimativ refuzată de Academia Română a RPR; cazul Petre Pandrea, activist de stânga şi avocat-apărător al multor comunişti în interbelic a fost marginalizat şi închis de comunişti în două rânduri; scriitorul I.D. Sîrbu, deşi comunist, a făcut puşcărie pentru ca era un idealist şi a refuzat obedienţa mediocrilor din sistem etc.

Complacerea în mediocritate este azi trăsătura cea mai distinctă a societăţii româneşti. Intelectualii noştri au rămas cu voluptate în cercul prostiei lor. Au atins un climax cu valoare de limax.

Subliniem faptul că „prostia schimbă mai ales Istoria, compromiţând-o, făcând-o de râs, de nesuportat“. Iar prostia este predictibilă în istorie.