Din toată istoria recentă, acest 1 Decembrie pare cel mai motivaţional. N-am mai văzut atât de mulţi oameni care să ureze acestei patrii atâtea lucruri de bun simţ. Până şi discursul politic a părut o clipă mai sobru şi mai aplicat, fără zorzoanele care dădeau dureri de logică. N-a fost o cifră rotundă. Nu s-au întors armatele din război, învingătoare sau învinse. Nu am mai fost primiţi în Uniunea Europeană, nu ne-am unit cu Basarabia. Pe scurt, n-ar fi trebuit să fie nimic deosebit. Dar a fost. Percep aievea un lucru care mă încântă, dar mă şi îngrijorează: cetăţenii au reînceput să spere, au renăscut credinţa că e posibil. Ce să fie posibil? – o să întrebaţi. Simplu: o viaţă mai bună. Ehei, aici e buba, de aia mi-e teamă. Noţiunea de viaţă bună e tare sucită. Pentru politicieni, înseamnă o mai restrânsă distribuţie a resurselor, în folos propriu. Pentru politruci, dreptul suveran de a-i înfiera pe adversari şi de a le bara drumul în societate. Pentru economia neagră, mai puţine controale, adică un stat minimal. Pentru serviciile secrete, mai multe secrete şi, fireşte, cât mulţi bani. (Apropo, se pare că serviciile, drăguţele, intră în vizorul DNA. Păi, să voteze şi ele cu DNA!)

Dar nu despre patria/viaţa lor e vorba, ci despre cea a cetăţeanului cenuşiu. Cel care speră să aibă un loc de muncă sigur, iar banii să-i ajungă taman până la chenzină, cel care vrea să-şi trăiască viaţa lui, mai modestă sau mai sofisticată, fără teama că ziua de mâine îl va îngropa definitiv. Omul ăsta e convins că statul, lacomul, neruşinatul, risipitorul stat, ar putea, măcar anul viitor, să catadicsească să se întoarcă spre cetăţean. E omul obişnuit, omul concret, iar ţara noatră e compusă, într-o imensă majoritate, din el. Viaţa şi speranţele i-au au fost mutilate, decenii la rând, de inconştienţa politică. Bine, dar ce legătură are asta cu 1 Decembrie? De unde schimbarea de atitudine? Simplu: populaţia admiră, ca la teatrul de comédie, două dezastre, incomparabile prin dimensiuni, dar compatibile prin substanţă. Se năruieşte PSD, partidul-stat şi pleacă, ducă-se pe pustii, preşedintele jucător, Traian Băsescu.

Să le luăm pe rând. PSD nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată un partid de stânga. El e partid de masă pentru că ţine un electorat captiv. Nu, nu cu zahăr şi ulei îl ţine, ci cu forţa judeţeană sau comunală a baronilor locali, mici feudali care dictează: „Joacă cum îţi cânt, sau crapă!“.  PSD nu e un partid care vorbeşte despre solidaritate, ci despre pomană. Nu are nicio înclinare doctrinară către amărâţii care muncesc de se spetesc prin făbricuţe obscure, pentru salariul minim pe economie. Dar are o armată de funcţionari fideli. Aşadar, tare m-aş bucura să trosnească din toate încheieturile, iar prin căptuşeala desfăcută să vedem realitatea. Au oameni noi, moderni, integri? Sau sunt o apă şi-un pământ? Mi-e că nu vom vedea nimic. În sfârşit, ce uşurare să dispară şi fizic, băsismul, de la Cotroceni. În ciuda legendei care îl înconjoară, moştenirea lui Băsescu e dezastruoasă. Da, a clădit o justiţe onorabilă (fără a socoti corupţia şi protecţia din interior). Dar, la toate celelalte capitole, care ţin de cetăţean, a lăsat ţara pe minus. Încredere, solidaritate, cinste, deschidere, civism, toate fleacurile astea sunt pietre de moară de glezna bătrânului matroz.

Asta a fost, exclusiv, România lor. Să-i spunem adio!