După o documentare de mai bine de un an în centrele de plasament din ţară, senatorul Vlad Alexandrescu publică „Copiii lui Irod. Raport moral asupra copiilor lăsaţi în grija statului” care prezintă problemele grave cu care se confruntă copiii instituţionalizaţi, într-un sistem de protecţie deficient. Alexandrescu a vorbit, la Adevărul Live, despre copiii obligaţi să tacă şi să îndure.
„Din pricina faptului că am ascultat poveşti înfiorătoare spuse de aceşti
tineri, am hotărât să mă documentez eu însumi încercând să intrtu în
hăţişurile birocratice ale sistemului. E un sistem foarte netransparent, foarte ascuns,
care se protejează mai mult pe sine decât îi protejează pe copii”.
Sistemul de protecţie a copilului seamănă cu o maşină de represiune, crede acesta. Consecinţa este că stima de sine a copiilor este foarte scăzută, nefiind deloc încurajată. Adesea, când vizita aceste locuri, nu auzea rar fraze de tipul: „după ce că maică-ta te-a abandonat, ce mai vrei să mai găseşti aici?”- tocmai o accentuare a traumei iniţiale, a completat Alexandrescu.
Îndoparea copiilor cu medicamente
„Deseori copiii devin agitaţi sau insuportabili, sau devin chiar delicvenţi în anumite situaţii. Există şi centre pentru copii minori delicvenţi. De regulă, în aceste situaţii, sistemul în general de protecţie a copilului a găsit o soluţie, o soluţie pe care o moşteneşte de la psihiatria din timpul regimului comunist, şi anume psihiatrizarea copiilor. Se declară cu mare uşurinţă că minorul a căzut victima unei boli, a unei suferinţe psihice, este dus la medicul psihiatru care cunoaşte problema, de cele mai multe ori este dus chiar la un spital de psihiatrie unde este internat pentru mai multă vreme...acolo i se pune un diagnostic confuz- pentru că nu se prea pun diagnostice precise minorilor până la 16 ani- şi este îndopat cu medicamente foarte puternice, cu neuroleptice, cu antiepileptice, în principiu pentru o perioadă scurtă. Evident, un copil mic, sau un copil imediat cedează psihic şi de cele mai multe ori doarme sau vieţuieşte ca o legumă. De pe uşa spitalului de psihiatrie, el iese cu recomandare de psiho-terapie şi de reevaluare periodică a stării de sănătate şi a tratamentului. Numai că, odată ajuns în centrul de plasament, psihoterapie se evaporă ca prin minune...Nu există psihoterapeuţi angajaţi, în niciunul din centre nu am văzut aşa ceva, şi mai mult de atât, nu se recurge, cu toate că există posibilitatea, la servicii de psihoterapie externe, externalizate, pentru aceşti copii. Sunt foarte puţini psihiatrii de copii, sunt circa 100 de pedopsihiatrii în toată ţara care se plâng că au foarte mult de muncă şi nu pot vedea toţi copiii în situaţii de suferinţă”.
Adopţia, un proces dificil
O şansă pentru copiii abandonaţi ar reprezenta-o adopţia, însă una dintre probleme în acest proces o reprezintă faptul că mai întâi trebuie să „se epuizeze” toate rudele până la gradul patru. Lucru dificil, mai spune Alexandrescu, pentru că unele dintre ele sunt greu de găsit, altele sunt în străinătate, iar cele care pot fi găsite, nu vor să dea declaraţia necesară pentru ca acel copil să poată fi dat spre adopţie. „...nu vor să dea declaraţia, cu toate că nu se ocupă de copil...nu vor, cer bani de pildă, asta e cel mai des. Cer bani de la familia adoptatoare. «Dom'le, la ce să îţi dau eu copilul meu? Dacă îl vrei, dă-mi bani, dacă nu, stă acolo în orfelinat. Ce-mi aduce mie chestia asta?» Da, lucrurile astea există şi, din păcate, nu se vorbeşte despre ele .Dacă cineva va citi această carte, şi sper că o va citi, pentru că este un strigăt de alarmă spre societatea românească, o să vadă că situaţia copiilor din orfelinatele româneşti este exact situaţia societăţii româneşti. Aşa suntem ca societate, cum sunt îngrijiţi aceşti copii.“
Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:
