Adevărata tragedie a Republicii Moldova

Mulţi se miră de ce se întâmplă în zilele astea în Republica Moldova – o ţară cu două guverne paralele, cu doi prim-miniştri, cu doi preşedinţi. România încă pare o ţară unită şi relativ normală la cap, comparativ cu circul de peste Prut.

Ştiţi ce ar trebui să ne mire mult mai tare? Ceea ce se ascunde în spatele circului. Acel circ e nimic – sau e vechea bătaie pe ciolan, combinată cu un free for all: americanii, ruşii, diverse guverne UE, toţi sunt amestecaţi în încrengătura aiuritoare de acolo, şi toţi au puncte de vedere ferme. Mai puţin românii – că deh, noi nu avem vreun interes să avem vreun punct de vedere ferm vizavi la fraţii români, pardon, vecinii dughinişti vorbitori de limbă moldovenească de peste Prut.

Spuneam, aşadar, că circul e doar circ – dar că adevăratul dezastru se ascunde în spatele lui. Şi ştiţi de ce? Nu doar din cauza sărăciei dintr-o altă „săracă ţară bogată” (la fel ca România); nu doar din cauza încrengăturii aiuritoare de interese, în care toţi trag de câte o bucăţică de ciolan; nu doar pentru că ţara reprezintă o ilustrare a zicerii: când caii dau din copite, puii de găină sunt striviţi. Ci din alte două cauze. În primul rând, pentru că un milion de basarabeni – din trei milioane, fără Transnistria – sunt plecaţi la muncă peste hotare. Dintre aceştia, mai mult de jumătate sunt femei: care îşi lasă, de voie de nevoie, copiii să fie crescuţi de soţi, bunici, unchi, cine s-o nimeri; soţii de multe ori nu fac faţă situaţiei şi devin alcoolici cronici, când nu îşi pun direct capăt zilelor (sinuciderile nu sunt deloc rare nici printre copiii „orfani de lux”). Dar asta nu e cel mai grav. Ştiţi ce e cel mai grav? Că peste 450 de mii de femei au dispărut din Republica Moldova începând cu 1991 – într-o ţară cu trei milioane de locuitori. Se estimează că aceste fiice ale Moldovei sunt victime ale sclaviei sexuale, prostituţiei, şi ale traficului de persoane – mărfuri umane desfăcute pe piaţa din Rusia, dar şi pe pieţe europene (două surse - aici şi aici).

Nu ştiu dacă ne dăm seama de ce înseamnă asta. Nu ştiu dacă ne putem imagina măcar ce înseamnă ca o treime din mamele unei ţări să-şi lase copiii şi să ia calea bejeniei, şi o altă treime din fiicele unei ţări să fie duse în sclavie. În secolul XXI, sub ochii noştri, şi ai tuturor celorlalţi „actori mondiali” de acolo. Şi peste toate astea, o bătaie jalnică, sinistră pe resturile care mai sunt de împărţit. Şi toate astea la o aruncătură de băţ, peste Prut. Iar dacă ne amăgim că „nouă nu ni se poate întâmpla aşa ceva” – putem să ne amăgim în continuare.