dar de data aceasta fără nicio speranţă de a ne despărţi, cum zicea Marx, de trecut râzând, atunci, repet, suntem bântuiţi şi sufocaţi de patima simpozioanelor şi de patima mutării sfintelor moaşte dintr-un loc într-altul, fiindcă şi această poveste presupune neapărat simpozioane, întruniri, conferinţe, comunicări, discursuri şi o lume de funcţionari, mai ales locali, dar şi lideri politici de la centru, miniştri, senatori, deputaţi, şefi de instituţii şi instituţii deconcentrate, mai ales, care toţi se află în treabă.

Acum ne bântuie patima mutării osemintelor lui Brâncuşi de la Paris, din celebrul cimitir în care se odihnesc, respectate, mari personalităţi ale spiritualităţii mondiale, locuri de veci văzute în oraşul luminilor şi omagiate de toată lumea.

Cine vrei şi nu vrei şi-a dat cu părerea sau a făcut paradă de fiorul patriotic ca să-l aducă acasă pe Brâncuşi: de la primul ministru la cele mai îndepărtate rude hobiţene ale celebrului sculptor  nădăjduitoare că la Târgu Jiu, cu acest prilej, şi-ar afla acum, şi ele, sau ei, sau el, (adică măcar unul) o slujbă, cel puţin de paznic de zi sau de noapte, adică un loc de muncă, fiindcă unde se munceşte mai bine decât pe un scăunel la poarta unui cimitir sau la căpătâiul unei cruci mărturisitoare.

Nimeni n-a luat în seamă un tulburător discurs al preşedintelui mexican care, omagiind trecerea în nefiinţă a celui mai de seamă scriitor al ţării sale şi unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai literaturii de limbă spaniolă, Carlos Fuentes, anunţa şi decizia de a duce trupul neînsufleţit în văzul lumii, la Paris, pentru aşezarea marelui fiu al literaturii spaniole, în Cimitirul Pere Lachaise, fără să fie bănuit de cineva de lipsă de patriotism.

Brâncuşi se odihneşte şi el la Paris, unde se odihnesc şi Martha Bibescu şi Elvira Popescu şi George Enescu fără să fie deznaţionalizaţi, fără ca România să se simtă părăsită de ei, sau ei să pară că sunt părăsiţi de România.

Odihneşte lângă Enescu, alt mare roman la crucea căruia se opresc călători din chiar toată lumea ajunsă la Paris. De ce să credem că ar fi mai prezent Brâncuşi la Târgu Jiu, oricât am iubi noi acest judeţ care, acum, are şi avantajul unui fief electoral la zi, decât a fost (şi va fi) la Paris?!

Noi să ne îngrijim azi de opera lui Brâncuşi şi de ecoul ei şi de respectul ei la el în ţară, în primul rând, unde am rămas noi, de opera lui aflată la Târgu Jiu şi unde poate fi mai bine slujită, mai bine ocrotită decât cu prilejul unui simpozion ţinut la împlinirea unei cifre, 137 de ani de la naştere(!?), cifră care ţine de teatrul absurdului lui Eugen Ionesco.

N-am scăpat încă de această patimă, cum nu mai sper, că a şi apărut, se spune, ambiţia unei tinere primăriţe, doctor în ştiinţe, care ar fi dorit să aducă şi ea, în urbea ei, osemintele lui Mihai Viteazul!, neştiind sărăcuţa, cu tot doctoratul ei în ştiinţe, că aceste oseminte nu există nicăieri şi că dând un telefon, la vreme, adică înainte de a se ilustra în teatrul ionescian, unui lector, conferenţiar, profesor, etc., de la Facultatea de Istorie din urbea ei, ar fi aflat că nu se poate realiza, nici când este la putere! o asemenea năzdrăvană idee – aceste oseminte nu există nici pe câmpia unde şi-a aflat sfârşitul Viteazul Voevod.

Bine că nu se doreşte un turneu, prin ţară, cu Capul Voevodului de la Mănăstirea Dealul, însoţit, fireşte, în fiecare localitate prin care trece cortegiul istoric, de simpozioane, n-are importanţă ziua, luna şi anul; dacă se poate o sărbătoare la 137 de ani – se poate şi la patrusute şi….

La simpozioane vine lumea albă, participă floarea  şi florile urbei, florile de la centru, pleacă de la o slujbă a lor cine cu gândul nu gândeşti, fiindcă discursurile nu costă prea mare consum lucrativ, oriunde se găseşte, nu-i aşa, un scriitor de alocuţiuni, fiindcă acum se rostesc alocuţiuni.

Se cuvine, nu-i aşa, să fie prezenţi preşedintele judeţului, vicepreşedinţii, doi, câte unul din fiecare parte a coaliţiei, primarul, ajutoarele, directorii deconcentratelor, reprezentanţii ministerelor până la vârf, se tipăresc afişe, programe, pliante, se fac expoziţii, se dă câte un spectacol artistic şi după fiecare program, la prânz  şi seara se pune o masă!

Pe timpuri era, la Craiova, un afiş mare, pe care scria cu mândrie, cu litere mari, anunţul ciclului de conferinţe ,,Figuri oltene în cultura mondială’’

Am avut de curând şi la Târgu Jiu, simpozionul ,,Figuri gorjene în cultura universală’’!

P.S.:  De la Târgu Jiu, aş reţine azi - dacă m-ar întreba cineva convins şi de patriotismul meu oltenesc:

I – o revistă Brâncuşi editată cu sprijinul inspirat al Consiliului Judeţean, datorată devotamentului unui căuzaş fără simbrie, altfel slujbaş bucureştean, dar cu har şi cu subţirime de spirit şi fin amator de cultură, Vasile Vasiescu, cu scris colorat şi dinamic şi bine înşurubat în istoria artei genialului sculptor, ferit de complexul provincial, alergător de unul singur şi numai din proprie iniţiativă, care ţine în atenţie cu publicaţia sa, povestea vie şi prezenţa locală şi ecoul celebrului ansamblu brâncuşian,

şi

II - atelierul artistului autentic Paul I. Popescu, acest plin de har cioplitor şi şlefuitor al marmurei care aduce înaintea noastră, fermecându-ne, aripi brâncuşiene ca nişte frunze ce se răsucesc transparente, lăsându-ne credinţa că până şi respiraţia noastră le-ar putea face să tremure, ca şi când ar pluti susţinute doar de aerul ce le înconjoară fiinţa prin care trece lumina, odată cu privirea noastră uimită.