Mai mult de jumătate din populaţia României trăieşte azi la limita subnutriţiei, deci, majoritatea gândeşte şi ea „de pe azi pe mâine”. Capitalismul nostru, original fiind, adică unul „de cumetrie”, cum l-a numit Ion Iliescu, a reuşit să refacă, într-un sfert de secol, ceea ce socialismul s-a străduit să desfiinţeze într-o jumătate de secol, adică polarizarea socială, diferenţa crescândă dintre bogaţi şi săraci. Între ei se află clasa de mijloc, azi foarte slab reprezentată în ţara noastră.

În „Dicţionar, ca şi în viaţa reală, avem trei verbe fundmentale, cu ajutorul cărora putem descrie condiţia umană, într-o situaţie istorică sau alta. Este vorba de verbele «a fi», «a face» şi «a avea». Cele trei verbe, nu numai gramatical, ci şi în viaţa reală, se pot combina în cele mai variate moduri. Dar, las cititorului plăcerea de a le combina, după modelul cel mai simplu şi devenit clasic,  «Face, dar nu are» - «Nu face, dar are».

Referitor la primul verb, adică «a fi», avem deja zicătoarea populară «A fi om e o întâmplare / A fi domn e lucru mare». Zicătoarea dezvăluie năzuinţa tacită a  săracului de a ajunge bogat, respectiv a săteanului de a ajunge orăşean, năzuinţă exprimată şi de bine-cunoscutul «Ai carte, ai parte!», negativul lui fiind evident.

Faimoasa industrializare socialistă s-a însoţit şi cu o masivă deplasare a populaţiei de la sat la oraş. În perioada anilor 1970-1972 am participat la o cercetare sociologică privind migraţia populaţiei de la sat la oraş. Cercetarea a fost organizată şi condusă de sociologul clujean Ion Aluaş, un dizident în taină al regimului ceauşist. Concluziile cercetării erau atât de delicate, încât volumul final nu a putut să  fie  editat integral. Pe marginea acestor concluzii am avut o dispută teoretică, una dialogală, cu Ion Aluaş, numit şi „Împăratul”. Profesorul Ion Aluaş considera că oamenii pleacă de la sat la oraş, pentru că la oraş ei câştigă mai mult decât în săracele noastre sate. Eu, ca student, dar crescut la ţară, mergeam pe alternativa că ţăranii pleacă de la sat la oraş, întrucât la sat ei nu mai pot câştiga atât cât să îşi păstreze condiţia lor de ţărani , adică de ţărani demni. La câteva zile după 1989 m-am întâlnit cu „Împăratul” şi am conchis amândoi că adevărul este undeva pe la mijloc, între cele două ipoteze, una cu „mai mult”, alta cu „prea puţin”. Mişcarea populaţiei de la sat la oraş a fost dramatică, dar şi mai dramatică, dacă nu chiar tragică, a ajuns să fie, după 1989, situaţia sătenilor orăşenizaţi deja.. Cea mai mare parte a industriei româneşti a fost sau desfiinţată şi vândută la „fier vechi”, sau a fost privatizată -de către români sau de către străini -, în condiţii contractuale dubioase, condiţii care alimenteză şi azi frontul de lucru al DNA. Ceea ce s-a petrecut atunci activ, este judecat astăzi retro-activ. Sau ceea ce s-a edificat atunci treaptă cu treaptă., trebuie să fie azi dezvăluit şi demolat pas cu pas. Sătenii orăşenizaţi au ajuns să fie „Nici în car, nici în căruţă”. Carul este simbolul verbului „a face”, iar diferenţa constă aici  în faptul că el este tras fie de vaci, fie de boi, fie de cai. După 1989 am văzut că atât plugul, cât şi carul este tras doar de unul dintre cele două animale-pereche, soluţia fiind una mai „economică”. Ce să mai spunem despre „La omul sărac, nici boii nu trag”!?

În schimb, căruţa este festivă, ea devine şaretă şi aparţine domnului, care poate fi şi fostul „tovarăş”. Prin progresul tehnologiei, şareta devine BMW, adică cele patru picioare ale animalului se transformă miraculos în cele patru roţi ale maşinii, una chiar de ultimă modă. La procesul acesta participă şi Volkswagen, cu „contribuţii creatoare” remarcabile. În aceste condiţii noi, se reactualizează zicătoarea „A fi om e o-ntâmplare, a fi domn e lucru mare”. Aspiraţia ţăranului de odinioară, pusă pe seama copiilor lui, care trebuie să aibă carte, pentru ca să aibă parte, devine o aspiraţie generală. Această aspiraţie profundă, tradiţională, nu poate fi concurată de alte fenomene, care curg invers, cum ar fi scăderea natalităţii sau golurile din şcolarizare, a românilor, sau  a rromilor, a celor săraci, desigur.

Dacă oamenii săraci, presaţi de nevoi elementare, gândesc „de pe azi pe mâine”, adică pe termen scurt, o parte dintre oamenii bogaţi, adică cei care alcătuiesc aşa-numita „clasă politică”, gândesc tot pe termen scurt, dar urcă şi până la termenul mediu. Ceea ce la nivelul zilelor înseamnă „mâine”, la nivelul anilor devine „anul viitor” (2016), adică anul alegerilor generale, mai întâi a primarilor, apoi şi a parlamentarilor. O bună parte dintre măsurile luate de Guvernul Ponta în acest an, sunt măsuri „populiste”, adică sunt „pomeni electorale”, menite să dirijeze de pe acum alegerile din anul care vine. Verbul „a face” este pus în joc doar pentru a face o „afacere”, una politică, în acest caz. Dacă lovitura strategică ar reuşi, ecuaţia menţionată  ar avea şanse de creştere, adică bogaţii vor fi şi mai bogaţi, iar săracii vor fi şi mai săraci. Numai că DNA, ca şi alte instituţii de control, încă nu au intrat în şomaj. Ele ne dezvăluie zilnic, mai bine zis ziua şi noaptea, tot mai multe şi mai grave cazuri de corupţie, de „domni” îmbogăţiţi peste noapte, adică în taină. Mecanismul l-am definit în mod repetat, adică, numai de ochii lumii, făptaşii afişează doar pretextul faptei – adică a verbului „a face”-, care este dezirabil, dar în culise intră în joc mobilul aceleaşi fapte, care este indezirabil, şi care poate fi chiar un mobil penal, asociat virtual cu gratiile..

În aceste condiţii, dar în replică, s-ar putea ca zicătoarea de la care am plecat să cunoască şi ea o transformare, chiar o răsturnare. Adică, ea să devină „A fi domn e o întâmplare, a fi om e lucru mare”. Expresia „om de omenie”, un produs al înţelepciunii populare, anonime, nu este o expresie tautologică. Omul, ca individ, poate fi şi un „animal politic”, la propriu, nu doar la figurat, adică metaforic. În schimb, „omenia” este o valoare morală fundamentală, ea definind ethosul poporului român. Pe vremea comuniştilor, înţelegându-i valoarea etică, Dictatorul a încercat să o asocieze cu cuvântul „tovarăş”. Rateul a fost complet, întrucât „tovarăş de omenie” suna atunci, şi mai sună şi azi, ca nuca în perete. Nu foarte departe este şi expresia „domn de omenie”, mai ales dacă îi avem în vedere pe „domnii” care ne conduc astăzi ţara, ca parlamentari, sau ca guvernanţi. Astfel că, dacă „tovarăş de omenie” sună aproape hilar, „domn de omenie” sună cam ciudat, cam neverosimil. Se pare că încă o bună bucată de vreme, adică pe termenul lung al lui „poimâne-răspoimâne”, domnia şi omenia vor rămâne într-o relaţie de antinomie, care va putea fi rezolvată cândva, cine ştie când anume! Întrebarea când şi cum rămâne o întrebare deschisă, care ne poate privi pe toţi, ca şi pe fiecare în parte.

PS  În comuna mea natală, comuna Teaca, se făcea o distincţie clară între „omul sărac” şi „sărăntoc”. Omul sărac a ajuns sărac din diverse motive, între care moştenirea, adică lipsa ei, este cea mai importantă. Omul sărac poate fi foarte bine şi un om de omenie. În schimb, „sărăntocul” este sărac, dar este astfel datorită însuşirilor lui, el fiind leneş, chiulangiu, flecar, mincinos, etc. Încât expresia „sărăntoc de omenie” sună de-a dreptul absurd, ea fiind  o „contradictio in adjecto”, cum ar spune logicienii şi juriştii.