Ţinutul Secuiesc, locul unde mai domneşte încă parfumul Evului Mediu GALERIE FOTO

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Stăruinţa locuitorilor din sânul României, care trăiesc şi astăzi după precepte de odinioară, transformă Ţinutul Secuiesc într-un veritabil vestigiu medieval.

Cea mai veche dinastie de meşteri din Europa, care transformă lemnul în artă de 15 generaţii fără întrerupere, îşi continuă tradiţia şi astăzi, la adăpostul unui sat din România unde timpul are o dinamică bizară. Nu poate fi o coicidenţă faptul că vatra satului Vârghiş, care a dospit într-o discreţie exemplară mai bine de şase secole această comoară rară, se află în Covasna, un desăvârşit tărâm al contratimpului istoric. Şi asta pentru că oameni ca seculara familie de meşteşugari Sütö nu sunt rari în acest tărâm care a pierdut vremurile şi nici nu le mai înţelege. 

De altfel, contele Kálnoky din Micloşoara, fierarul din Tălişoara, dogarii din Harale şi contemporana familie de castelani Rácz sunt doar câţiva dintre cei care fac Ţinutul Secuiesc să renască în aceste zile ale regăsirii, în care oameni de rând şi prinţi de peste mări şi ţări vin cu avioanele lor care brăzdează cerul să se plimbe cu căruţa trasă de cai prin satele de odinioară.

„Prinţul Charles, când vine în România stă o noapte aici ca să-l viziteze pe conte şi apoi merge în Valea Zălanului, unde are casa lui. El vine cu botanişti, cu pictori, diplomaţi, sunt 15 cel puţin în alai“, povesteşte Sidonia Kovaci, o unguroaică din Baraolt care îngrijeşte de ceva timp casele de oaspeţi ale contelui Kálnoky, din satul Micloşoara, Covasna.

Chimion: Ceai de chimen, alcool şi caramel

Sunt căsute ţărăneşti, mici şi colorate, aruncate la întâmplare, ca într-o poveste de Fraţii Grimm. Înăuntru miroase a mâncare bună şi a lemn bătrânesc, iar focul din vatră îmbie la chimion, o băutură tradiţională din ceai de chimen la care se adaugă alcool şi caramel.

„În afara caselor de oaspeţi, contele Kálnoky mai are un castel în sat. Familia sa a fost alungată de comunişti, iar el s-a născut în Germania, însă după Revoluţie s-a întors la Micloşoara şi, când a văzut ce e aici, şi-a dat seama că asta este casa lui. La început, ei au trăit în aceste locuinţe şi au început să invite oameni precum ambasadorul englez, ambasadorul american şi aşa i-a venit ideea să facă o casă de oaspeţi. De asemenea, castelul se află în lucrări de restaurare“, a continuat Sidonia Kovacs

Identitatea, cea mai apreciată atracţie turistică

Complexul turistic al contelui Kálnoky de la Micloşoara este un veritabil muzeu al satului secuiesc cu vechi bordeie restaurate şi mobilate cu piese tradiţionale autentice. Sub mantia popularităţii pe care prinţul englez o aduce locului, tot mai mulţi antreprenori readuc la viaţă, în scop turistic, case de ţară uitate, care-şi pierduseră rostul în epoca confortului.

Dar ar fi greşit să credem că succesul acestor ţinuturi se agaţă doar de numele prinţului Charles. Comoara acestor ţinuturi este una tainică, stivuită în inimile locuitorilor ei, neîntinate de ambiţii moderne.Vorbim despre identitate, un concept expirat oriunde în Bucureştiul cosmopolit al timpurilor noastre, dar care aici a câştigat proporţii mistice.

Pentru oamenii din zona Covasnei, a fi secui este o menire. Cât despre familia Sütö din satul Vârghiş, menirea transmisă de străbunii lor a fost aceea de meşteri secui şi aşa a rămas, cu limbă de moarte, încă din secolul al XVI-lea.

„În anul 1568, primii doi meşteri ajung în sat, veniţi de lângă Cristuru Secuiesc. Reconstruiesc acoperişul Castelului Daniel din Tălişoara, fac şi mobilierul pentru acest castel şi se aşază aici, în sat. Prin 15 generaţii, familia noastră a reuşit să continue meşteşugul lor: pictăm, sculptăm, facem mobilier, porţi şi stâlpi sculptaţi“, explică Istvan Sütö.

Familia din cărţile de etnologie

Istoricul clanului Sütö a fost studiat de un etnograf  transilvănean care a publicat în 1971 şi o carte cu arborele genealogic al familiei, alături de fotografii cu opera acestor meşteri.

„Cea mai veche unealtă pe care încă o mai folosim este o piatră pe care sfărâmăm diferite minerale colorate, cu ajutorul unor pietre mai mici. Şi astăzi, culorile şi vopselurile sunt făcute după reţeta tradiţională a familiei. Un strămoş şi-a sculptat numele pe piatră în 1680 şi altul în 1754“.

Familia Sütö realizează piese tradiţionale de mobilier ale casei secuieşti, pe care le pictează cu mâna liberă. Motivele sunt, bineînţeles, cele tradiţionale, însă datorită feluritelor combinaţii, fiecare piesă este unicat.

„Patul era doar un simbol de statut, arăta cât de bogată este familia şi nu era folosit efectiv pentru a dormi. Dacă era mai înalt şi pe el erau mai multe perne, familia era mai bogată. Locul său era în «camera curată», folosită ocazional pentru oaspeţi“, începe Istvan povestea pieselor de mobilier din „camera curată“ a casei în care familia lui locuieşte încă din 1773. Ridicată din piatră dură, cu pereţi groşi de jumătate de metru, şi casa lui Istvan este un muzeu al satului secuiesc.

Poziţia scaunelor arăta armonia din casă

„Colţarul era folosit pentru depozitarea băuturilor, în zonele catolice – pentru biblie sau, de ce nu, pentru amândouă. După colţar, omul putea ghici cât se bea în casă, dacă era mai mic sau mai mare“, glumeşte bărbatul arătând cu mâna către colţarul din cameră, nici prea mare, nici prea mic, care e acolo din 1826.

„Masa este din 1933, făcută de străbunicul meu. Masa secuiască are un sertar mare şi un compartiment secret. Aproape în fiecare piesă putea fi înglobat un compartiment secret, mai ales în colţare şi unde se ascundeau documentele şi banii. Scaunele se numesc scaune vorbitoare. Ele sunt asimetrice şi simbolizează bărbatul şi femeia. Când stau în această poziţie, orientate unul către altul, înseamnă că este armonie în casă şi când sunt invers înseamnă că părinţii sunt certaţi. Copiii schimbau spătarele, ca oaspeţii să ştie dacă au nimerit într-un moment nepotrivit. Tradiţia asta se mai păstra încă acum vreo 100 de ani“, mai povesteşte Istvan.

Noi n-am făcut compromisuri pentru bani

Atât Istvan Sütö, cât şi tatăl, unchiul şi cei doi fraţi ai săi îşi câştigă existenţa din meşteşugul lemnului, apreciat în toate colţurile lumii, din SUA şi Argentina până în Japonia. Însă Istvan spune că este cel mai mândru atunci când îi calcă pragul chiar vecinii săi, cei mai fideli clienţi, de altfel.

„Nu mi-am dorit vreodată să fac altceva, nu în mod real. Eu aici am locuit, noi şi azi folosim aceleaşi instrumente şi mă bucură să văd că oamenii încă mai apreciază mobilierul secuiesc. Şi copiilor le place, dacă le dau un ciocan şi câteva cuie, se apucă bucuroşi de treabă“.

De altfel, după o discuţie cu Istvan, mirarea că o tradiţie a rezistat atât de mult în sânul unei familii nici
nu-şi mai găseşte locul. „Pentru că suntem foarte conservatori, de-aia suntem încă aici. Nu am făcut compromisuri, cum se vede în alte zone din folclor, pentru bani. Şi azi, când avem clienţi care vor să facem un scaun de bar sau altceva, refuzăm politicos. Astea sunt nişte principii moştenite din tată în fiu“, lămureşte bărbatul.

Plasticul, apocalipsa ţăranilor din Harale

Tot din generaţie în generaţie s-a moştenit în Covasna şi dogăria, vestit pentru acest meşteşug fiind satul Harale. Szöke Tibor, unul dintre cei doi dogari care au mai rămas aici, povesteşte: „În anii ’30-‘40 eram 780 de persoane în satul ăsta, din care 90% eram dogari, iar 10% aveau polizoare, ascuţeau scule, aduceau cercuri. Era o cooperativă aici, al cărei preşedinte a fost tatăl meu, venea un jidan şi lua toate butoaiele şi vasele în Ungaria“.

Însă vremurile n-au fost iertătoare cu acest meşteşug popular. Szöke spune că în anii ’80, plasticul a înlocuit tradiţionalele butoaie de lemn, iar pentru ţăranii din Harale, această descoperire industrială a fost apocalipsa. Dar iată că pentru cei răbdători vremurile se mai schimbă şi în bine. Szöke a învăţat dogăria de la tatăl său, care a învăţat de la bunicul său, iar acum lucrează împreună cu fiul său şi are treabă cât e ziua de lungă, deoarece oamenii au redescoperit gustul lemnului.

„Folosim dud, prun, stejar în funcţie de scopul butoiului şi de cerere. Se cumpără şi pentru depozitarea vinului şi pentru ţuică. Fiecare soi de lemn oferă o altă esenţă băuturii“, explică Szöke, capul ultimei familii de dogari din Covasna.

Bijuteriile fierarului de modă veche

Încrâncenare mai mare ca a fierarului din Tălişoara probabil că nu există în toată Covasna. Bărbatul, un secui cu braţe grele şi fruntea severă, se trezeşte la revărsatul zorilor şi, cât e ziulica de lungă, încinge fier în garajul pe care l-a transformat în atelier. Că e iarnă sau vară, atelierul n-a mai fost închis din 1974 încoace, iar din penitenţa lui se nasc opere de artă, executate cu precizie şi tandreţe de bijutier. Recunoaşte că uneori se simte descumpănit când nu mai pridideşte şi se gândeşte că are trei fete şi nimeni căruia să-i dăruiască tainele prelucrării fierului cu focul şi ciocanul, aşa cum au fost ele lăsate din moşi strămoşi.

„Cine să vină să muncească atâta? Când afară e căldură, eu tot cu forja lucrez şi cu ciocanul, iar tinerii ies de pe băncile şcolii şi stau pe şomaj“, se întreabă fără răspuns fierarul perfecţionist, care şi-a închinat viaţa subtilei diferenţe pe care o fac focul şi ciocanul în modelarea fierului. „Poate că la prima vedere nu par diferite, dar când te apropii, altul este finisajul, focul păstrează luciul şi naturaleţea fierului“.

Ţinutul conacelor revine la viaţă

Sunt rigori vechi ale nobilimii iubitoare de artă redescoperite astăzi odată cu renaşterea ţinutului conacelor. Mai exact, în secuime sunt consemnate peste 200 de castele şi conace, care intră cu paşi timizi în circuitul turistic. Doar vreo 20 pot fi vizitate în prezent, multe aflându-se însă în stare avansată de degradare.

Destinul a fost însă de partea Castelului Daniel din Tălişoara, fondat de nobilul János Daniel şi restaurat de curând de o tânără familie de secui. Soţii Rácz au lăsat în urmă viaţa de corporatişti pe care şi-o construiseră în Bucureşti şi s-au întors în ţinuturile natale pentru un pariu imens: transformarea unui castel în ruină într-o bijuterie turistică.

„Din punct de vedere arhitectural, am putea spune mai curând că aici ne aflăm într-un conac mai mare, însă de la lista monumentelor istorice până la oamenii din zonă, toată lumea cunoaşte clădirea drept castel, ceea ce este justificat prin faptul că era reşedinţa principală a unei familii nobiliare. Construcţia a început undeva la mijloc de secol al XVII-lea şi a urmat o fază mai importantă, în1669-1680, când s-a finalizat construcţia etajului, construit iniţial ca o singură încăpere mare de baluri“, povesteşte Lilla Rácz în timp ce face turul castelui-hotel. Îşi aminteşte că, în urmă cu şapte ani, a plătit 170.000 de euro pentru o ruină cu găuri în acoperiş şi podele.

„Astăzi avem opt camere şi fiecare este puţin diferită, vine cu aerul de castel, dar autenticul am încercat să-l îmbinăm cu contemporanul, şi am adăugat un strop de poveste, fiecare cameră având o denumire şi o scurtă povestioară“, a adăugat Lilla Rácz. Îndelungatele lucrări de restaurare finanţate cu fonduri norvegiene au reprezentat o adevărată aventură care i-a epuizat pe soţii Rácz. Ei admit însă că şi castelul i-a răsplătit pentru dăruirea lor, atunci când şi-a dezvăluit sub tencuială mai multe picturi murale, realizate în jurul anilor 1680. În acelaşi spirit, mobilierul castelului a fost confecţionat reutilizând lemn vechi recuperat din bârnele castelului, în timp ce în camere mocneşte focul în şemineu... 

Sfântu Gheorghe vrea să devină capitală europeană a culturii în 2021

Oraşul Sfântu Gheorghe şi-a depus oficial candidatura pentru titlul de „Capitală europeană a culturii 2021“. Candidatura are o abordare regională şi cuprinde mai multe oraşe din Ţinutul Secuiesc, precum Târgu Secuiesc, Miercurea Ciuc, Odorheiul Secuiesc şi Gheorgheni, a explicat Knop Ildikó, consilieră a Primăriei Municipiului Sfântu Gheorghe.

„Tendinţa de acordare a titlului pentru oraşe mai mici, sub 100.000 de locuitori, abordarea noastră regională şi specificul minoritar al zonei au făcut diferenţa şi cu ocazia altor competiţii de acest gen şi ne dau speranţă pentru candidatura noastră“, a spus consiliera.

Dosarele au fost depuse în octombrie, iar pe 7 decembrie va avea loc o întâlnire de preselecţie între reprezentanţii oraşelor candidate şi juriul format din zece reprezentanţi ai altor ţări europene şi doi reprezentanţi din România.

„Ideea comună de actualitate pe care se concentrează proiectul nostru este identitatea. Din cauza neînţelegerii acestui concept şi a lipsei de comunicare, există o mulţime de tensiuni care ne consumă resursele. Ne dorim ca în 2021, prin acest titlu, să transformăm oraşul într-un loc de reflecţie în Europa, în care să vorbim deschis despre aceste probleme“, a mai spus  Knop Ildikó. Selecţia finală va avea loc în septembrie 2016 şi tot la anul Guvernul va anunţa şi câţi bani alocă pentru „Capitala europeană a culturii 2021“. Realizatorii proiectului estimează o finanţare totală de 80 de milioane de euro de-a lungul a şase ani.

Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite