ortodox îşi află jenat un loc firesc în spiritualitatea lui covârşită, nu e deloc de mirare, ca în cazul trecerii de la Dragobete la Valentine׳s Day.

Aşa se face că, vorbind despre ţăranul înaintea Anului Nou, mă simt îndemnat să scriu această carte poştală amintindu-mi ce însemna şi reprezenta lumea ţărănească în copilăria mea când nu numai cerul, cum se întâmplă astăzi, era la sat, ţărănesc.

Ce m-a surprins şi m-a cucerit şi m-a subjugat în psihologia ţăranului român zugrăvită cu atâta dreptate de Drăghicescu, pe care mai toţi l-am uitat din păcate, ce m-a impresionat şi m-a bucurat şi m-a încurajat în această psihologie, încă nedeznaţionalizată acum peste 60 de ani, era încordata nelinişte şi irepresibila conştiinţă a înnoirii, a nevoii şi a vocaţiei înnoirii care cuprindeau, toate, la un loc, gândurile şi fiinţa spirituală întreagă a ţăranului în faţa Anului Nou, a nopţii trecerii de la un an la altul şi a zilelor şi nopţilor acestei treceri care urmau la fel de înfrigurate până dincolo de Bobotează şi de Sfântul Ion, când ţăranul, fie că era senin sticlă cerul de gheaţă plin de stele care ardeau bolta şi o făceau să strălucească, fie că ningea liniştit şi cuminte, fie că viscolea şi zăpada se troienea ca şi când ar fi urmat un blestem al pustiirii albe, ţăranul ieşea în noaptea Anului Nou în cerdacul cât palma şi cerceta, mai mult cu ochii minţii, ziua de mâine, să adulmece mirosul primăverii la care el se gândea chiar din clipa când limbile ceasului arătau că se intrase într-un nou crug; aşa începea pentru ţăran Anul Nou: cu nerăbdarea aşteptării primăverii când simţea că-l mănâncă podul palmelor ca să cuprindă cu ele coarnele plugului şi să înceapă aratul. Niciodată, spun eu azi, nu trăia ţăranul mai puternic nevoia străfundului său ţărănesc milenar de a pune amândouă mâinile pe coarnele plugului ca să înceapă o nouă viaţă ca în noaptea Anului Nou.

Acel ţăran nu mai este. Şi, astfel, îmi dau seama câtă nevoie are ţara aceasta, astăzi, să se îndrepte spre lumea ţărănească, spre pământul şi spre cerul ţărănesc pentru a-şi împrospăta identitatea naţională şi verticalitatea morală şi voinţa de a fi recunoscută identitar şi moral.

Ţăranul care a scris Mioriţa, lasând-o ca un testament, poate fi, odată cu satul românesc, una dintre şansele hotărâtoare ale renaşterii noastre naţionale, ale renaşterii vocaţiei noastre ctitoriceşti, ale tulburătoarei iubiri faţă de pământul românesc, de trecutul românesc şi de ziua de mâine ca o primăvara, mereu ca o primăvară, a acestei grădini binecuvântate care continuă să fie şi trebuie să fie, România.

Sunt gândurile unui scriitor despre ţărani care visează şi el să scrie o poveste nouă, ţărănească, şi chiar din noaptea Anului Nou, o poveste din care să răzbată pomenita înfrigurare dintotdeauna a ţăranului în faţa primei file a calendarului nou.

Nu sunt deloc, în această carte poştală, în rândurile ei puţine, gândurile unui nostalgic, ci ale unui împătimit şi de neînvins optimist, ale unui de neînvins nădăjduitor în ziua de mâine care nu poate fi decât mai bună, ziua în care toţi vom simţi, în podul palmelor, coarnele plugului.

Nu întâmplător, Pluguşorul începe cu versurile:

„Mâine anul se-noieşte,
Pluguşorul se porneşte
Şi începe a brăzda,
Pe la case a ura...