Ţara în care totul se rezolvă cu şpaga potrivită: bolnavi de Covid închipuiţi, vaccinare „din pix”, orice

Şpaga este o religie la români FOTO ziarulderoman.ro

Noi nu acceptăm obligaţii. Noi avem drepturi. Aşa că apelăm la ceea ce ştim să facem mai bine, de secole încoace: ungem balamaua! Căutăm gaura din sistem pe unde să strecurăm şpăguţa. Sigur este ea undeva. Şpaga e nemuritoare. Lăcomia e veşnică.

A fost odată, ca niciodată, o ţară. Să zicem că se numea România, deşi la fel de bine ar fi putut să se cheme Dacia Liberă, Absurdistania, Balamucia sau Şoşocia. Dar hai să-i zicem România, că sună bine, rotund. În ţara asta frumoasă şi bogată, oamenii trăiau cam la fel ca oriunde în lume. Aveau picioarele lungi până-n pământ, ochii îndreptaţi către cer, mâinile la locul lor. Munceau, greşeau, iubeau, urau, bârfeau, tăceau. Făceau tot ceea ce ar fi făcut un om de oriunde de pe Planetă.

Numai că, sosind o vreme de mare cumpănă (Vremea Pandemiei au notat istoricii), oamenii din ţara asta frumoasă, bogată şi cât se poate de normală au devenit deodată altfel. Sau poate că aşa erau, doar se ascundeau sub o pojghiţă de „pardon” şi „mersi”. S-au împărţit în tabere şi au început să arunce unii în alţii cu pietre, într-o lapidare colectivă fără precedent în întreaga istorie a omenirii. Fraţi contra fraţi. Părinţi contra copii. De-a valma. Toţi aveau ceva de impus. Toţi aveau ceva de transmis. Nimeni nu mai asculta pe nimeni. De ce ai două mâini? De ce n-ai şapcă? De ce ai mască? De ce n-ai mască? De ce te-ai vaccinat? De ce nu te-ai vaccinat? De ce vorbeşti? De ce taci? De ce exişti?

Focul furiei era întreţinut – mai discret sau mai direct, după strategia fiecăruia – de tot felul de profitori. Unii vindeau pietre, pietricele şi prăştii. Şi care vremuri sunt mai bune să vinzi pietre, pietricele şi prăştii - la un preţ dolofan - decât cele când oamenii se lapidează isteric? Alţii vindeau iluzii. Pe bani buni. Şi care vremuri sunt mai bune să vinzi iluzii decât cele când oamenii au nevoie de speranţă?

Deodată, oamenii au realizat că nu le mai pasă dacă ţara lor e frumoasă şi bogată, ci că îi fericeşte moartea caprei vecinului. Şi că n-ar fi rău să părăsească această lume şi vecinul o dată cu capra, căci prea e el anti. Sau pro. După caz. Totul e invers, nimic nu-i cum spun ceilalţi (cu atât mai puţin e cum spun cei care au o calificare în domeniul aflat în dispută), buricul universului s-a mutat pe burta fiecărui român. Medicii sunt nişte proşti. Nu toţi, doar cei care nu zic ca noi. Profesorii sunt şi ei nişte proşti. Nu toţi, doar cei care ne contrazic. Şi inginerii sunt nişte proşti. Şi ziariştii. Şi filosofii. Cam toţi cei care nu-s de acord cu noi. Iar ăia care, totuşi, nu-s proşti, sigur sunt vânduţi. Sau cumpăraţi. După cum se situăm în chestiune.

Ehei, dar lucrurile se schimbă atunci când avem noi nevoie de ceva, de-o proptea, de-un chiţibuş. Cum ar fi, să zicem – am ales absolut la întâmplare exemplul, trebuie să mă credeţi pe cuvânt – un certificat verde. De ce să-l obţinem noi ca toţi proştii, mergând la centrul de vaccinare? Păi ce? Noi suntem proşti? Noi nu ne „înţepăm”! Noi nu ne „vackşinnăm”! Noi nu acceptăm obligaţii. Noi avem drepturi. Aşa că apelăm la ceea ce ştim să facem mai bine, de secole încoace: ungem balamaua! Căutăm gaura din sistem pe unde să strecurăm şpăguţa. Sigur este ea undeva. Şpaga e nemuritoare. Lăcomia e veşnică.

Avem mii de români vaccinaţi fix „din pix”. Pui 100-200 de euro şi – gata! – eşti în sistem. Avem mii de compatrioţi care „au făcut” Covid-19 doar în certificatul medical emis de medicul de familie. Pac, şpăguţa! Pac, certificatul verde! Imunizare naturală. Numai că el, virusul, nu ştie să citească. Habar n-are că tu ai patalama la mână. Cu aia-i prosteşti doar pe oameni. Virusache nu „pune botul”. El te caută la anticorpi şi, când ţi-e lumea mai dragă, te mută pe lumea cealaltă. Asta în cazul celor care cred în lumea cealaltă. În cazul celorlalţi nu ştiu, e treaba lor ce-i obsedează metafizic în dualitatea viaţă-moarte.

De fapt, totul pleacă de la autorităţi, care au „uitat”de ce există, de ce ne „papă” banii. Oamenii obişnuiţi sunt doar într-o mică măsură vinovaţi. Este în firea omenească balansarea către anarhie. Nu ne plac obligaţiile, nu ne plac regulile. Şi de ce ne-ar plăcea? De când lumea şi pământul, regulile şi restricţiile ne-au defavorizat. Ne-au pus la muncă (lăsaţi lozincile cu „înnobilarea” prin muncă, Lenin e mort de mult!), ne-au scos banii din chimir. Altora le-au băgat. Dar nu nouă. Uite de asta suntem revoltaţi şi ne închinăm la şoşoace. Ne-am închina la bani, dar nu prea avem. La ce altceva să ne închinăm? Nu?

Până la urmă, hai să recunoaştem: statul român este o balegă! O balegă uriaşă şi urât mirositoare, în care colcăie tot felul de gângănii cu pretenţii de lideri, toţi în căutarea a câte ceva de apucat. Însă indiferent de modul cum se rotesc între ei gândacii care o răscolesc, balega rămâne tot balegă, pute la fel, nu se schimbă nimic, nu iese nimic bun pentru oamenii de rând.

Cei mai mulţi încă mai speră, aşteaptă, sunt încrezători, votează cel mai tare-n discurs gândac. Alţii se enervează, înjură, nu mai votează nimic, pleacă în patru zări. Oricum ar fi, gândacilor nu le pasă. Ei au pus mâna pe ceea ce şi-au dorit – pe uriaşa balegă – o exploatează nemilos, după firea lor scatofilă, trag nădejde şi sfori pentru ca totul să ţină o veşnicie, căci poporul e prea prost pentru a înţelege că gândacii vor doar balega.

Vă recomandăm şi:

Fals tratat de patologie electorală. Cum am putea readuce bunul-simţ la cârma României

Viermele din inima democraţiei. Cum şi când s-a transformat, la români, competenţa într-un handicap

Câte o pensie specială pentru fiecare român. „Sî ni sî deie”, că altfel am murit degeaba pentru ţară