Mai întotdeauna nu am fost pregătiţi, chiar dacă mai niciodată ceea ce ni s-a întâmplat nu ne-a luat prin surprindere. Nu am fost pregătiţi să ne scuturăm de jugul turcesc şi rusesc, să devenim o ţară care să-şi asume valorile vestului promovate de revoluţiile paşoptiste, să ne formăm ca stat-naţiune solid şi autonom şi să devenim pol de putere regională la începutul secolul XX. Nu am fost pregătiţi nici să ne transformăm într-o economie puternică în perioada interbelică, să promovăm un leadership care să urmeze valorile umanităţii în al Doilea Război Mondial, să avem un comunism cu „faţă umană“, să schimbăm regimul fără vărsare de sânge şi să avem o democraţie reală. Altora din jurul nostru le-a reuşit, nouă însă mai puţin, chiar dacă foarte mulţi lideri politici autohtoni au declarat, şi atunci, dar mai ales acum, că „am fost atât de aproape“ şi că „am pierdut o mare oportunitate“. În toate aceste cazuri, şi în multe altele, ceea ce ni s-a întâmplat la nivel naţional a fost rezultatul ajutorului şi asistenţei primite din partea altora care aveau interese geostrategice sau a căror planuri ne includeau şi pe noi.

Noi nu suntem pregătiţi nici când vine zăpada în ianuarie, canicula în iulie şi ploile în mai. Nu suntem pregătiţi să facem faţă inundaţiilor care vin în zone care au mai fost acoperite de ape şi-n anii trecuţi şi care nu au beneficiat de nicio investiţie pentru îndiguire. Nu suntem pregătiţi să stăvilim pământul chiar şi atunci când am tăiat orice urmă de copac de pe acel deal. Nu suntem pregătiţi să facem faţă presiunii demografice chiar dacă avem cea mai mare migraţie a forţei de muncă activă din Europa şi una dintre cele mai mici natalităţi. Ne iau prin surprindere datele care arată că sistemul educaţional românesc este unul dintre cele mai slab performante din Europa şi că în spitalele din România ai toate şansele să mori din cauza unei infecţii intraspitaliceşti luată când te-ai internat pentru o intervenţie de rutină. Nu suntem pregătiţi să ne asumăm greşelile noastre, propunând, oarecum şugubăţ organului statului aflat în misiune, „să ne înţelegem“, aducându-i aminte „că o mână spală pe alta“. Suntem surprinşi de liderii politici care ne fură chiar dacă existau clare indicii că sunt hoţi şi atunci când i-am ales. Toate astea şi multe altele ne lasă cu gura căscată şi fără de cuvinte.

Suntem surprinşi când un ţigan munceşte, un ungur iubeşte România, un gay nu se gândeşte doar la sex, o femeie e bună şoferiţă şi un evreu habar nu are să facă afaceri. Ne surprinde un moldovean care nu-şi bate nevasta, un ardelean iute la vorbă, un oltean care nu bea şi un bucureştean care nu e autosuficient. Ne uităm chiorâş la un bărbat care poartă roz şi la o femeie căreia îi place să se uite la fotbal.

Glorificăm zicători de genul „cine-i harnic şi munceşte, ori e prost ori nu gândeşte“ şi ne învăţăm copiii că „un cap plecat, sabia nu-l taie“. Suntem convinşi că „cine împarte, parte-şi face“ şi că „de cât dai, de atât te faci bine“. Ne lamentăm cu celebrul „la omul sărac, nici boii nu trag“ şi ne motivăm cu „mortul de la groapă nu se mai întoarce“. 

Facem toate astea, şi multe altele, şi ne întrebăm de ce suntem atât de nepregătiţi? Poate şi pentru că, aşa cum ne spunea Negruzzi încă din 1853, Europa cu valorile şi ideile ei cu tot, e mult prea departe de Bucureşti. La noi, aici, glorificăm mai mult băutura şi maneaua:

„(…) La masă beau adesea vin străin/ Tocai, Bordo, Şampanie iubesc/ Iar mai ales prefer vinul de Rin/ Dacă nu am Cotnar şi Odobesc/ Când însă am, deşert pline pahare, Apoi încep să cânt vreo manea,/ Şi sunt tot beat cât ţin zilele-amare! Eu sunt român, mi-e dragă ţara mea!“ („Eu sunt român“. C. Negruzzi, Opere Complete, vol. II, (Bucureşti: Minerva. 1909), pp. 33-34).