Ţara câinilor

Când lucram în Bucureşti şi făceam o navetă pietonală de vreo patruzeci de minute pe străzi paralele cu artera „Trafic Greu”, am numărat într-o seară pe acest traseu 46 de câini.

Câţiva singurateci care m-au însoţit, amuşinând sinusoidal pe trotuar şi pe spaţiul verde lateral preţ de câteva minute, câteva bande calme care mi-au trecut pe dinainte continuându-şi drumul către destinaţii necunoscute, câteva grupuri agresive care mi-au simţit şi tatonat cu mârâieli  reţinerile. Şi traseul s-a repetat o perioadă, şi întâlnirile au continuat, încât ajunsesem să-i deosebesc pe sedentarii ataşaţi de o poartă, de o scară de bloc, de o curte, de ceilalţi, vagabonzii adevăraţi, respinşi, orgolioşi, independenţi, bineînţeles mai slabi, mai costelivi şi mai nervoşi.

După un timp, m-am mutat în afara Bucureştiului, nu departe, îndeajuns însă să sper la liniştea şi confortul care vine din aceasta, presupuse a exista la o răscruce de păduri, câmpuri largi cu semănaturi verzi, galbene sau maroniu uscate, după anotimp, cu Centura Capitalei atârnând subţire la orizont.

Ca mine, o întreagă lume de foşti proprietari de apartamente, în general din cartierele mai betonate ale oraşului, a luat-o de la capăt.

Spre deosebire de mine, ei nu au venit singuri. Câini lup, ciobăneşti germani, labradori, de la categoriile mai grele, beagle, husky siberian sau canadian, boxer, de la cele mijlocii, un bichon rătăcit, de la categoria bagaje de mână, i-au însoţit pe proaspeţii proprietari.

Cărora li s-au alăturat câţiva descurcăreţi locali, anonimi vagabonzi, insistenţi în perioada în care se construiau casele, care şi-au împărţit sarcinile între cele câteva schele aliniate la stradă şi şi-au oferit serviciile de pază şi protecţie. Pe cât de blânzi au fost în acea perioadă cu toţi cei care veneau în vizite pe şantier, pe atât de posesivi şi răi au devenit ulterior, păstrând blândeţea doar pentru noii lor stăpâni şi perimetrele de acareturi ale acestora.

Acum suntem împreună, nu departe de Bucureşti, două lumi. Egale numeric, stăpâne, majoritatea cu acte, pe cele câteva sute de metri pătraţi de pământ şi beton apărate de garduri.

Una a noastră, evadaţii din jungla de asfalt, majoritatea cu servicii în zonele industriale născute recent în jurul capitalei, dar, ghinion, unii încă legaţi de locuri de muncă din oraş, atârnaţi de naveta care nu mai scoate coarne boureşti prin  oraş ci se blochează temeinic pe la noile sensuri giratorii ale Centurii Capitalei.

Alta, a lor, stăpânii blănoşi ai curţilor şi liniştii, deja încadastraţi, aşezaţi la casele lor de lemn, pentru care spaţiile din curte au trebuit să se strâmteze dramatic, patrulând, uneori, neobosiţi de-a lungul gardurilor, dormitând, deseori, inclusiv atunci când cetăţeni necunoscuţi, dar în nevoie, sar gardurile pentru împrumuturile periodice de una, de alta. Ce pică!

Lumea lor este cea mai activă seara târziu până către orele mici ale nopţii. Cei care au fost activi peste zi, transmit noutăţile celor care au fost absenţi. Cei mici atacă notele de sus, cei mari pe cele grave, ceilalţi completează în solo-uri aprobatoare. Uneori se mai aude câte un reproş gospodăresc, dar singular. 

Se lasă, câteodată, liniştea profundă, când se aud doar frunzele uscate şi crengile care se lovesc unele de altele, sau sunetul produs de aripa alunecoasă a vântului. Acest moment trebuie savurat intens pentru că el nu durează decât câteva secunde, poate un minut.

Din întunericul nopţii se înşurubează în timpane acceleraţia unei motociclete care zboară pe şoseaua din  apropiere. Un cor de proteste şi comentarii canine este declanşat instantaneu şi se extinde ca un val pe străzile ce cad perpendicular pe şosea. Când dialogurile hămhăite încep să scadă în intensitate, mişcarea se repetă. Încă o dată, şi încă...

Sună ceasul, zorii par a nu şti cât de multă brumă se află în ceaţa lichidă a dimineţii, pe creştet apasă încă greutatea nopţii mult prea scurte, iar pe buze o întrebare:

- Unde sunt?