„Cunosc lucrurile astea pentru că eu chiar ştiu cum să le caut“, spune cercetătorul CNSAS Mădălin Hodor, în finalul postării de Facebook în care scrie că Marin Iancu a fost un turnător şi că „CNSAS a pierdut procesul cu Iancu Marin instanţa preferând să ia în consideraţie fapte circumstanţiale precum şi mărturia a doi foşti colegi de cameră ai lui, aduşi să-l exonereze (practică folosită în mod uzual de foştii colaboratori ai Securităţii cu deosebit succes în faţa unor complete ostile sau neinformate)“ (sic!).

Nu se ştie cum, printr-un mare paradox, dl Hodor nu ştie să caute nici istoricul condamnării penale a lui Marin Iancu, nici cine e el şi ce-a făcut şi cu atât mai puţin deja epuizata, în anii 1990, discuţie despre „liberul arbitru“ al deţinuţilor politici. El ştie că dacă Securitatea zicea despre cineva că e turnător, Securitatea trebuie crezută, fiindcă ea e izvorul adevărului şi al vieţii, amin.

Dacă ar fi apucat, dl Hodor probabil l-ar fi târât în gunoi şi pe Alexandru Paleologu – nume de cod „Marin Oltescu“, „turnător“ al lui N. Steinhardt, racolat în închisoare. Mă gândesc cu ce satisfacţie ar fi scos în faţa tribunalului popular de Facebook nu dosarul lui Paleologu, ci „turnătoriile“ făcute de victimele reeducării de la Piteşti (a pierdut ocazia asta strict pentru că victimele Piteştiului sunt, în general, decedate). „Iote-aci ce zice Securitatea, ce mărturii!, ce presiuni!, ce ştiu judecătorii!, aici e adevărul, la dosar!“

După cum spune un prieten istoric, „Oare de ce niciun istoric n-a exploatat niciodată până acum informaţiile din notele informatorilor-deţinuţi politici, dacă ele sunt aşa creditabile, voluntare şi autentice???“. Exact! Pentru că niciun istoric al comunismului nu le consideră creditabile!

Marin Iancu a fost miliţian – la rutieră (Serviciul Circulaţie al municipiului Bucureşti), din 1965 până în 1981. În 1981 a trimis două scrisori către Radio Europa Liberă, în care denunţa abuzuri ale Miliţiei. Curierul l-a denunţat, iar Iancu a fost condamnat pentru tentativă de trădare şi tentativă de propagandă împotriva orânduirii socialiste. A fost eliberat în august 1986, ca efect al reducerii pedepsei prin Decretul 290/1984. A fost încarcerat la Aiud din martie 1982 până la eliberare. Cam astea-s faptele circumstanţiale – că omul era într-o închisoare de maximă siguranţă, ca deţinut politic, cu totul la cheremul Securităţii.

Dacă Securitatea zicea despre cineva că e turnător, Securitatea trebuie crezută, fiindcă ea e izvorul adevărului şi al vieţii, amin.

A, şi mai e şi „detaliul“ că mai mulţi dintre deţinuţii politici de la Aiud din anii 1980 au trecut pe la Curtea de Apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca să conteste decizia de poliţie politică emisă de CNSAS, pentru notele date de ei în timp ce erau închişi, şi de fiecare dată colegii de celulă au intervenit cu declaraţii asemănătoare: că toţi ştiau, că toţi erau scoşi la raport, că Securitatea le cerea să dea declaraţii unii despre ceilalţi. În această situaţie, dacă e să-l credem pe dl Hodor, la Aiud nu erau opozanţi ai regimului comunist, ci o reţea de informatori „legendaţi“ ca să se toarne unii pe alţii, toţi fiind în cârdăşie post-1990 să mintă instanţele de judecată.

(PS: Unul dintre colegii lui Marin Iancu care a dat declaraţii la Înalta Curte în favoarea lui este dizidentul Radu Filipescu. Mă aştept ca dl Hodor să susţină că şi dl Filipescu era o unealtă a Securităţii. Aici e declaraţia lui, atât cât mă lasă sistemul s-o fac vizibilă.)


Click pe imagini pentru a le vedea la rezoluţie mai mare

Marin Iancu avea două fiice. Cea mare, Luiza Mioara Mirea (Iancu), avea 27 de ani la Revoluţie. A fost împuşcată în cap pe 21 decembrie 1989, la Universitate. Pe zidul de la Sala Dalles e o placă memorială cu numele ei. Vinovatul nu a fost niciodată găsit. Numele ei îl poartă o alee din Bucureşti (în Berceni, mai la margine, asta e).

Pe crucea din Cimitirul Eroilor scrie că Luiza Mioara era studentă în anul IV la Automatică. Nu pentru că era slabă la învăţătură era, la 27 de ani, abia în anul IV, ci pentru că fusese dată afară din facultate după condamnarea tatălui.

Când îţi pierzi copilul aşa – fiindcă acel copil s-a dus în bătaia gloanţelor ca dl Hodor să poată spune ce-are el chef să spună –, şi după ani de închisoare politică, sincer, poate ar trebui că considerăm irelevant, în context, ce-a făcut Marin Iancu după Revoluţie şi să-l lăsăm să aibă ce păreri politice vrea el; a plătit deja cu vârf şi îndesat pentru orice greşeală şi orice carieră postrevoluţionară.

Da, Mădălin Hodor chiar ştie cum să caute informaţiile: foarte, foarte selectiv.