Un fotoliu, o cafea, o scrumieră. Un televizor deschis, un ziar întins pe genunchi, ultimul CD al unei trupe rock. Decorul minim în care devenim instanţe critice. Un spaţiu protejat, în care guvernăm după legi proprii şi dăm întreaga măsură a competenţei. Sau a confuziei, fiindcă vremurile neclare atrag devălmăşii de tot felul. Mustăcim, bombănim, desfiinţăm. Vrem mereu altceva. Suntem nemulţumiţi de ceea ce primim şi credem, în fiecare zi mai sonor decât în precedenta şi mai discret decât în următoarea, că avem dreptul la mai mult. Şi la mai bun. Nimic nu ne domoleşte apetitul demolator. Avem geniul deriziunii şi voluptatea derizoriului. În acelaşi timp, înăuntrul multora dintre noi şi-a făcut loc un procuror iacobin, care are un tăiş de ghilotină în loc de creier şi o a doua fiere în loc de inimă. Coşul de răchită se umple repede şi trebuie golit ritmic pentru a face loc altor şi altor capete. E lume multă pe eşafodul public, se calcă bieţii oameni pe bombeuri.

Cam aşa judecăm prestaţia celor de pe scenele vieţii, fie ei actori, ziarişti, sportivi, medici, judecători sau oameni de televiziune. Linia care desparte exigenţa de intransigenţă e atât de fină, încât mulţi trec dincolo fără să-şi dea seama. Aşa se fac paşii care duc în fundături: în resentimentul orb, în intoleranţă, în fundamentalism patologic. Şi întreb: nu cumva le greşim şi noi greşiţilor noştri? Nu cumva îi încărcăm cu aşteptări prea mari, care pot să le-apese umerii până la încovoiere? Nu cumva pretindem exemplaritate douăzeci şi patru de ore pe zi tuturor celor care, vrând sau nu, devin persoane publice ori de interes public? Chiar ştim tot despre oamenii aceştia, aşa cum e normal înainte de-a emite judecăţi zdrobitoare? Chiar avem amplasamentul optim pentru a pune în joc păreri muiate în vitriol şi expedieri trufaşe? Nu sunt deloc sigur. Şi nu ştiu motivul pentru care compasiunea se găseşte mai greu pe tejgheaua naţională decât medicamentele compensate.

Unii oameni care au o zi proastă sau o noapte neagră la doi-trei ani nu admit că există semeni de-ai lor siliţi de soartă să aibă zile proaste şi nopţi negre de şapte ori pe săptămână. Dacă scrii la ziar, apari la televizor, cânţi în concerte sau operezi pe creier, trebuie să fii fără cusur. Să n-ai dureri, tristeţi şi şocuri. Să nu fii cariat de nicio slăbiciune, să nu cunoşti vulnerabilul altfel decât din dicţionar. Restul nu contează. Nu contează că eşti un chirurg eminent, care se întoarce zilnic la copilul bolnav căruia n-are ce să-i facă. Nu contează că eşti un romancier care nu se mai poate gândi la cărţile lui fiindcă s-a îndrăgostit ca un dement şi vede întreaga lume redusă la o aluniţă şi doi pistrui. Nu contează că puterea ta de articlier scade pe măsură ce-ţi creşte în corp tumoarea care te condamnă. Nu contează că vii de cinci ani în faţa publicului la emisiune, fără să întârzii sau să păcăleşti, deşi acasă te aşteaptă haosul sau pustiul. Contează strict aşteptările noastre de client - nete, precise şi inflexibile. Contează să fim trataţi în conformitate cu investiţia de timp şi de bani pe care-am făcut-o în produsul primit spre consum.

În principiu, aşa e. Publicul n-are obligaţii afective faţă de cel plătit să-l informeze, să-l vindece sau să-l binedispună. Şi totuşi, îmi permit să invit la indulgenţă şi relaxare. Propun să fim nemiloşi doar cu hoţia, crima, impostura şi îndoctrinarea fanatizantă. În rest, un dram de înţelegere n-are cum să strice. Empatia nu e doar o trăsătură nobilă, ci şi o formă de sănătate care-i poate ajuta pe bolnavii din jur, fie ei celebri, bogaţi şi (uneori pe nedrept) invidiabili.

Radu Paraschivescu este scriitor, publicist şi traducător. Are o legătură specială cu lumea sportului şi scrie pentru ''Adevărul".