Tresărim de fiecare dată când primim alerte de la site-urile de ştiri, informări sau mesaje. Pentru mulţi dintre noi sunt doar cifre. Statistici seci care ne arată pe un grafic în ce stadiu mai e curba pandemiei. Pentru cei rămaşi în urmă, care au pierdut pe cineva drag, în spatele cifrelor sunt doruri şi dureri, care nu pot fi compensate de nimic. 

Cum stăm azi

Au trecut 65 de zile de la primul caz de coronavirus din România. Sunt peste 12.000 de cazuri confirmate, peste 4000 de vindecări şi aproape peste 700 de decese. S-au făcut peste 175 de mii de teste. 

Realitatea este că, fără a sărbători nimic la acest moment, România are cifre mult mai bune faţă de multe alte ţări, inclusiv ţări avansate, cu sisteme medicale pe măsura nivelului lor de trai. Să luăm exemplul Belgiei, unde pandemia a început cam în acelaşi timp ca la noi şi care are acum aproape 7.600 de decese. Şi în Franţa sau Spania erau doar câteva cazuri la finalul lunii februarie, când s-a confirmat primul caz la noi. Spania are astăzi 213.000 de cazuri şi 24.500 de decese. Franţa are 130.000 de infectaţi, din care 24.000 au decedat. 

Un alt indicator important folosit în statisticile globale este numărul de cazuri la un milion de locuitori - nici aici nu stăm rău. România are 38 de decese la un milion de locuitori, fiind printre ţările europene cu cele mai mici pierderi de vieţi omeneşti. Spre comparaţie, Belgia are 655 de decese la milionul de locuitori, Franţa are 373, Elveţia 201 şi Spania 525 (sursă date: https://www.worldometers.info/coronavirus/)

Cifrele sunt în contextul în care avem cea mai mare diaspora din Uniunea Europeană, inclusiv în ţări puternic lovite de pandemie, cum sunt şi două dintre exemplele de mai sus, dar şi Italia sau Marea Britanie. Ţări din care zeci de mii de români s-au întors acasă în ultimele luni. 

România a intrat în luptă cu mâinile goale

Am intrat în această bătălie fără stocuri de materiale de urgenţă, cu rezervele strategice zero şi cu legislaţia neactualizată. Cu un sistem de sănătate cu mari lipsuri la nivel de infrastructură şi cu un buget firav. După marile populisme şi pomeni din trista epocă 2016-2019, preocupată mai mult de eliberarea infractorilor decât de sănătatea românilor, colapsul era vestit cu surle şi trâmbiţe. 

Nu a fost simplu nicio secundă în toată această luptă. Iar faptul că stăm bine se datorează fiecărui român care a respectat măsurile impuse din timp de către autorităţi, dar şi medicilor, asistenţilor, personalului medical, tuturor celor din linia întâi şi din spatele frontului, care au făcut posibile mici sau mari victorii în lupta cu virusul, în fiecare zi. Orice s-ar spune, un merit important îl are şi guvernul, care a gestionat această situaţie fără precedent cu calm şi profesionalism. Se munceşte zi şi noapte, fără pauze, având conştiinţa că trebuie să ne ridicăm la înălţimea acestui moment de cumpănă.

Da, se fac şi greşeli. Sunt inerente. E simplu să comentăm de pe canapea sau din tribună, dar ar trebui să ne gândim mai des că cei care conduc România azi gestionează o criză pentru care nimeni nu a fost pregătit, nicăieri în lume. Că avem foarte puţine date concrete şi foarte multe necunoscute, pe care trebuie să le descifrăm din mers. Că resursele sunt puţine. Că este normal să facem greşeli, dar mai important este cum ne raportăm la ele: le ignorăm sau ni le asumăm şi le reparăm? În ceea ce priveşte guvernul, cred ca a doua variantă e cea corectă.

Ce-ar fi fost dacă…?

Celor care critică acum le propun să facă un mic exerciţiu: să îşi imagineze cum ar fi fost Viorica Dăncilă în locul lui Ludovic Orban? Sau, mai rău, în locul lui Klaus Iohannis? Cum ar fi fost Carmen Dan, zisă Carmen „Gaz”, în locul lui Marcel Vela? Sau Sorina Pintea ministrul sănătăţii, actualmente cercetată pentru fapte de corupţie, şi nu magnificul Nelu Tătaru? Cu subiectivismul de rigoare, eu sunt recunoscător în fiecare zi că nu au rămas la butoane cei cărora românii le-au dat o lecţie cruntă la ultimele alegeri. Şi că în locul lor sunt profesionişti care vor cu adevărat să lase ceva bun în urma lor.

În orice caz, colapsul general prevăzut de bocitoarele din spaţiul public, mai vechi sau mai noi, într-o absurdă şi cinică goană după voturi, nu s-a întâmplat. Cu mici excepţii, cauzate de management deficitar punctual în primul rând, niciun spital nu fost suprasolicitat, niciun sistem nu a căzut, nicio secţie de ATI nu a fost copleşită. 

Dar România nu s-a prăbuşit, n-a fost niciun minut în colaps, din orice unghi am privi. Mai e puţin. Suntem pe o pantă încă uşor ascendentă, dar fără vârfuri care să rupă ritmul. Dacă vom continua aşa, momentul inversării tendinţei nu este departe. Şi chiar dacă nu vom reveni la normalul de dinainte, vom intra cu siguranţă într-o nouă etapă: cea în care vom convieţui cu virusul.

Putem şi altfel?

Ştiu că scepticismul şi pesimismul sunt boli cronice ale societăţii noastre de azi. Ştiu că avem tendinţa să privim partea goală a paharului, să nu mai sperăm, să ne resemnăm. Dar mai ştiu şi că este nevoie să ne recăpătăm încrederea în noi înşine şi unii în alţii, să învăţăm să vedem şi razele de speranţă, nu doar tunelurile întunecate, fără capăt.

Eu unul am încredere că România se va reseta din temelii după ce pandemia va trece. Iar noi vom fi mai puternici şi mai uniţi. Şi ne vom face bine. E doar începutul.