Şi dacă totuşi i-am primi, pe toţi o sută douăzeci de mii?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Se spune că sarcina unui psihoterapeut este să gândească ceea ce e de negândit şi să rostească ceea ce e de nerostit. Ca un boxer apărându-şi capul sub o ploaie de pumni, oamenii copleşiţi de emoţii puternice sunt incapabili să îşi imagineze variante de existenţă care merg dincolo de starea lor prezentă. Aşadar, cum ar fi dacă am primi nu o mie, nu şase mii, ci pe toţi cei o sută douăzeci de mii de migranţi care bat acum la porţile Europei?

A vorbi despre scenariul cel mai înfricoşător cu putinţă, a elabora o poveste despre cea mai îngrozitoare dintre lumile posibile are efectul gongului care anunţă pauza dintre reprize.

Din punct de vedere demografic, pentru o ţară din care au plecat în doar câţiva ani peste două milioane de adulţi, mulţi fiind educaţi sau având diferite calificări (dintre care cea mai importantă ar fi capacitatea de a se descurca în situaţii noi, în culturi diferite şi de a munci din greu), un influx de o sută de mii de oameni tineri ar reprezenta echivalentul unei perfuzii administrate unei persoane sever deshidratate. O asemenea schimbare nu ar afecta semnificativ raportul între creştini şi musulmani - în Constanţa, un oraş cu aproape 5% populaţie musulmană, amestecul celor două religii aduce mai degrabă un plus de culoare şi vitalitate societăţii. Ori, pentru a ajunge la 5%, ar trebui să primim peste un milion de suflete. De aceea, un argument de tipul „islamizarea ţării” este pur şi simplu ridicol. Nu mă pricep la a analiza consecinţele economice, dar se pare că şi aici am avea de câştigat prin integrarea unui număr suficient de mare de oameni capabili să muncească şi să creeze valoare.

Ar dinamiza societatea românească prin conştientizarea faptului că ia parte la o decizie istorică, de reconstruire a ceea ce înseamnă România şi a fi român

Dincolo de aceste considerente, importanţa unei asemenea decizii asumată de un întreg popor şi de conducătorii săi rezidă mai ales în imensa sa putere simbolică – ar reprezenta un proiect naţional curajos, capabil să ne ridice în ochii noştri şi în ochii celorlalte ţări, aşa cum, de-a lungul istoriei, acest popor a mai fost în stare în câteva rânduri. Ne-ar forţa să căutăm soluţii dincolo de simpla numărătoare a locurilor din căminele studenţeşti şi de nefamilişti. Ar dinamiza societatea românească prin conştientizarea faptului că ia parte la o decizie istorică, de reconstruire a ceea ce înseamnă România şi a fi român, cumva în continuarea deciziei de a alege un preşedinte de etnie germană. Ar forţa guvernanţii să iasă din globul de sticlă al administrării puterii şi să împartă responsabilităţile cu societatea civilă ale cărei organizaţii ar fi cele mai în măsură să se ocupe de inserarea acestor oameni, de instruirea lor, de crearea locurilor de muncă şi a unor evenimente de cunoaştere reciprocă între emigranţi şi populaţia locală, toate acestea cu banii pe care Uniunea Europeană ar fi, în sfârşit, dornică să ni-i pună la dispoziţie. Ar crea această situaţie o presiune pe sistemele naţionale de asistenţă socială, medicală şi de educaţie, presiune care ar accelera procesul de reformă mereu amânat pentru că „merge şi aşa”, pentru că nu ar mai merge şi aşa. Ne-ar forţa să ne gândim, să venim cu soluţii, să ne schimbăm. Decât un număr mic de migranţi izolaţi şi priviţi ca nişte intruşi, ar fi poate mai util să primim un număr mare de oameni, capabili să creeze o comunitate, să îşi aducă propria cultură şi să se dezvolte în relaţie cu populaţia majoritară.

Sigur, se vorbeşte despre invazie, terorism, despre bombe în metrouri şi pierderea identităţii naţionale – acestea sunt uneltele fricii, vocile care le rostesc sunt voci care hrănesc frica şi la rândul lor se hrănesc din inundarea spaţiului public cu anxietate. Ele nu construiesc niciodată nimic. Rolul lor este să ne menţină mici şi speriaţi, aşteptând o salvare de la un părinte binevoitor care în schimb cere doar deplina noastră obedienţă. Dacă vrem să fim oameni mari şi un popor mare, este nevoie să ne ridicăm deasupra fricii noastre, să recunoaştem că anxietatea este doar atât – o emoţie, o emoţie capabilă să blocheze, să creeze haos sau violenţă, să ridice garduri din sârmă ghimpată, dar la bază doar o emoţie. Ea nu există decât în mintea noastră. Ce există, în schimb, e momentul prezent, acum, când mii de oameni se pregătesc să ne bată la uşă. Cum ar fi dacă i-am primi? Pe toţi.

În curând va suna gongul, pauza va lua sfârşit.  

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite