Manuale stufoase şi excesiv de teoretice (din păcate, nu este ceva limitat la criminalistică) pentru ceva esenţialmente practic, pe de o parte. Un accent excesiv (o pălărie prea mare) pus pe ramuri de drept european, pe de altă parte.

Acum câţiva ani, în contextul unui dosar privind infracţiuni contra vieţii, o doamnă din sistem mi-a spus: ”Domnule, noi aici suntem mai multe femei, de unde vreţi să ştim criminalistică?” Misoginia, aici, nu îmi aparţine. Îi aparţine unei femei. Chiar dacă este involuntară.

Criminalistica aplică cele mai diverse domenii ştiinţifice (fizică, chimie, medicină, biologie, genetică etc.) la cele mai variate cazuri concrete, practice, pentru a dovedi fapte.

Este în mod cert imposibil ca procurorul sau judecătorul să fie specialist în toate aceste domenii. Nici nu este necesar (în treacăt fie spus, cât de grozavă ar fi o cultură generală bine pusă la punct în şcoală; şi din nou şcoala). Trebuie să ştii ce să ceri (unui expert), să pui întrebările corecte (se pare că nu este domeniul exclusiv al filosofiei) şi să ştii cum să citeşti răspunsurile. La urma urmelor criminalistica este o chestiune de bun simţ. Şi de imaginaţie.

Îmi plac cărţile americane de criminalistică. Nu te îneacă în clasificări; te învaţă practic, pas cu pas, ce trebuie să faci în abordarea unui caz.

Emblematic pentru manualele noastre (inclusiv cele de criminalistică) mi se pare un crunt manual de istorie pe care a trebuit să îl învăţ pentru admiterea la facultate. Într-un capitol, de exemplu, ni se preciza numărul de cai morţi în bătălia de la Călugăreni.

Pe de altă parte, aşa cum spuneam, observ un accent excesiv pe dreptul comunitar şi pe practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, în detrimentul pregătirii practicienilor pentru practică. Materiile sunt utile, nimic de spus. Dăunătoare sunt lipsa de echilibru şi tendinţa de a transforma fondul în clişeu.

Ne-o spune, de altfel, chiar Europa, în Raportul din 18.07.2012 al Comisiei către Parlamentul European şi Consiliu privind progresele înregistrate de România în cadrul mecanismului de cooperare şi verificare (MCV):


 „Sistemul juridic din România are trăsături care îl fac vulnerabil faţă de abuzuri (...). Acest lucru este adesea exacerbat printr-o soluţionare permisivă a cererilor depuse la termenele de judecată, care pare a fi în mod preponderent în favoarea apărării. Experţii au constatat că aceste deficienţe în soluţionarea proceselor în instanţă sunt foarte semnificative în comparaţie cu practica din alte state membre.”

Cantitatea ne îngroapă. Iar stridenţele (pseudo)europene alunecă spre o extremă care nu ne face mai virtuoşi decât altele. Adevărul este că nu e plăcut să numeri caii verzi de pe pereţi. Şi nici nu te ajută să adormi.