Şi eu sunt Alexandra

Se nimereşte să mă numesc la fel, dar nu înseamnă că pot compara ceva sau cântări ceva în toată povestea asta. O dramă care răscoleşte România acum. Alexandra era un copil, iar noi, toţi, suntem copiii părinţilor noştri. Toţi avem un nume şi o viaţă care trebuie să se sfârşească doar în mod natural.

Părinţii trăiesc drame zilnice, doar şi pentru faptul că albesc înainte de vreme, pentru grija propriilor copii. Nu aducem în discuţie părinţii care nu au acest sentiment şi-şi bat joc de proprii copii, pe vechiul mental medieval. 

În aceste zile, la fel ca toţi românii, simt furie, durere, am şi eu lacrimi şi mă simt aproape neputincioasă să vărs cu adevărat furia pe cei vinovaţi, lipsiţi de reacţie, insensibili şi abrutizaţi ori doar executanţi. Acei oameni ai legii (şi unii din sistemul medical, spre alt exemplu) care, din cauza multor situaţii grave cu care s-au confruntat, au rămas doar simple brute. Făra suflet, fără compasiune, aşteptând doar să iasă din tură sau, eventual, la pensie, încă apţi de muncă. Am cunoscut şi oameni minunaţi din aceste sisteme şi le mulţumesc că există!

Nu pot să nu-mi aduc aminte de perioada când eu însămi m-am desprins din sânul familiei şi am plecat departe de casă, la Focşani, simţind atunci,  cu mintea mea de 12 ani, că dacă mai rămân în locul cald, dar fără perspective, nu voi putea evolua. Ai mei nu s-au putut opune, dar nu am lăsat-o pe mama să sufere din cauza lipsei mele mai mult de 2 săptămâni. Mă învoiam sâmbăta de la şcoală, schimbam 2 trenuri şi un autobuz, îmi îmbrăţişam părinţii şi a doua sau a treia zi mă întorceam cu noaptea în cap la Focşani. Să fiu la şcoală. Nu erau telefoane, nu era internet, scrisorile nu aveau cum să ajungă mai repede ca mine. Eu, singură printre străini, şi mama îngrijorată de soarta mea până la următoarea revedere. 

Aşa a rămas situaţia şi acum. Oricâţi ani aş avea, doar vremurile s-au schimbat. Sentimentele de mamă, de tată sau al meu de copil, nu. Mama va sta mereu în poartă, îmi va repeta mereu să conduc cu grijă, să nu iau străini în maşină, să am grijă la hoţi şi alţi infractori etc.

Din păcate, acum, vedem cum infractorii sunt de prea multe tipuri. Nu-i mai întâlneşti doar în gări, autogări, trenuri sau autobuze aglomerate,  acum îi întâlneşti peste tot. De la vârful statului, până la Caracal. Dacă se mai adaugă şi toţi incompetenţii împrăştiaţi în toate instituţiile publice, atunci să nu ne mai mirăm de ce au fost posibile toate dramele din '89 până în prezent! 

Şi eu sunt una dintre Alexandrele ţării. Din fericire am scăpat de criminali în copilărie, acum am trecut la alt nivel. Lupt şi eu, cum pot, să mai salvez, alături de o echipă, ce se mai poate salva. Dacă nici anul viitor nu mai putem schimba ceva, atunci ne mai rămâne doar, vorbă veche deja, "să stingem lumina!" 

Odihnă în pace, Alexandra! Condoleanţe familiei! Iar celorlalţi iresponsabili le transmit ceea ce le-ar transmite oricare român normal. Plecaţi! Ne descurcăm mai bine fără voi!