Discuţia era fix despre – sau împotriva – orei de religie. Ei bine, deşi era un program despre „toleranţă”, studenţii acelei şcoli de vară reprezentau o selecţie cu adevărat diversă (fapt mai rar la astfel de cursuri); unii dintre ei aveau să facă, mai târziu, parte din grupări precum USR şi Demos, în vreme ce alţii aveau să devină voci ferme ale discursului conservator. Atmosfera era, şi ea, relaxată şi prietenoasă – astfel de discuţii se continuau, adesea, la o bere, sau porneau de la o bere dusă până la ore târzii, în noaptea de dinainte.

În ceea ce mă priveşte, eu mă aflam încă într-o perioadă de vagabondaj spiritual, şi numeam acel vagabondaj „centrism” – în sensul că încercam să mă poziţionez echidistant între cele două tabere, sau cel puţin să nu iau vehement partea vreuneia dintre ele. Eram, altfel spus, preocupat de alte lucruri, de mare actualitate la 20 de ani; şi, din cauza acelor preocupări, eram probabil ultimul om de pe pământ care ar fi putut să devină un creştin. Însă cum acel seminar era condus de cineva care lua vehement partea uneia dintre poziţii, am simţit nevoia să iau apărarea orei de religie. Iar argumentele mele au fost următoarele:

(a) Vorbesc de pe poziţiile agnosticului – adică ale celui care spune, onest, „nu ştiu”, în ceea ce priveşte întrebările fundamentale ale existenţei.

(b) Acest „nu ştiu” nu exclude o lămurire ulterioară – în sensul în care există o sumă de dovezi şi de fapte pe care nu le-am cercetat încă atent, şi de întâmplări de viaţă care ar putea să-mi schimbe poziţia.

(c) În privinţa tezei că religia ar fi o „formă de superstiţie” care nu are ce căuta în şcoli – majoritatea omenirii, în majoritatea epocilor istorice, inclusiv în vremea noastră, a împărtăşit şi împărtăşeşte o viziune mistică. Sentimentul mistic este unul universal. Aşadar, fie şi din acest singur motiv, această „superstiţie” ar trebui făcută cunoscută copiilor într-o formă coerentă şi raţională ­– care este forma uneia dintre marile tradiţii spirituale ale omenirii. La fel cum ar merita să fie supusă unei examinări intelectuale atente, raţionale şi oneste care nu se regăseşte în etichetarea a ceva atât de major şi de fundamental omenesc drept „superstiţie”.

(d) Mari minţi ale culturii şi civilizaţiei europene au creat capodopere, inspirate de religia creştină. Nu putem avea acces la aceste capodopere fără a avea acces la ABC-ul dogmatic şi catehetic al acestei credinţe. Marea tradiţie spirituală care a modelat spaţiul european este creştinismul. Aşadar, nu putem avem avea acces la propria civilizaţie fără a avea acces la aceste baze de credinţă creştine.

(e) Miza chestiunii în discuţie este enormă. Chiar dacă sunt un agnostic, sau tocmai de aceea, nu exclud posibilitatea ca supranaturaliştii să aibă dreptate. Dacă agnosticii au dreptate, nu am pierdut nimic. Dar dacă supranaturaliştii au dreptate, am pierdut totul. Şi, mai mult, şi copiii faţă de a căror educaţie avem o responsabilitate au pierdut totul.

(f) Iar această responsabilitate este cu atât mai mare, cu cât avertismentul evanghelic este extrem de clar: „Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării.”

(g) Aşadar, ora de religie este un win-win. În cel mai rău caz, am câştigat o bază culturală pentru copii. Şi le-am oferit posibilitatea să aleagă liber între agnosticism şi supranaturalism: o oră de religie pe săptămână nu îi va „îndoctrina” irecuperabil (pentru agnosticism). Şi vor fi multe alte materii, cursuri universitare şi şcoli de vară precum cea la care participăm care să-i atragă spre agnosticism şi ateism. În cel mai bun caz, le-am oferit o cheie cu care, mai târziu, vor descifra misterele existenţei – sau le-am oferit chiar Cheile Împărăţiei (ca să folosesc titlul unui roman celebru, popular inclusiv printre agnostici).

Acestea au fost argumentele mele – care, repet, nu veneau din partea vreunui „practicant habotnic”. Însă răspunsul pe care l-am primit mi s-a părut, atunci, o bună ilustrare a cuvântului „habotnic”. Mi s-a răspuns ceva de genul: argumentele tale nu pot fi luate în considerare, deoarece ele reprezintă un punct de vedere creştin. Asta, în acea atmosferă altfel prietenoasă, mi s-a părut aproape o jignire. Şi nu la adresa mea, ci la adresa logicii şi a raţiunii. Şi nu pentru că m-aş fi dezis la o adică de un astfel de punct de vedere, ci pentru că argumentele mele NU ilustrau un punct de vedere creştin. Ilustrau – credeam eu, şi cred asta şi acum – un punct de vedere cu adevărat AGNOSTIC. Punctul de vedere al omului care spune „nu ştiu”; şi tocmai pentru că nu ştiu, nu mă arunc cu capul înainte, mânat de umori personale, în chestiuni care ţin de formarea culturală solidă şi echilibrată a viitoarelor generaţii; şi chiar de viaţă şi de moarte (şi mai ales de viaţa şi de moartea spirituale; şi nu a mea, ci a altora – a unor generaţii de copii).

Aşadar, acesta a fost primul moment în care m-am decis ferm că, dacă voi susţine vreuna dintre poziţii, nu voi susţine niciodată poziţia umanismului secular.

Între timp, au urmat alte şase momente care m-ar fi adus dinspre poziţia mea „centristă” spre o poziţie conservatoare, dacă în plan personal acea lămurire interioară de la punctul b) de mai sus nu ar fi avut loc. Nu voi vorbi despre ea aici. Spun doar că le sunt recunoscător, pentru ea, unor mari scriitori precum G.K. Chesterton sau Nicolae Steinhardt, dar şi unor întâlniri privilegiate şi unor prieteni apropiaţi. Închei prin a trece, rapid, în revistă celelalte şase momente, fără a zăbovi asupra lor.

2) Atacurile venite de-a lungul anilor 2000 asupra orei de religie – emoţionale, umorale, uneori chiar isterice, cu o argumentare găunoasă (vedeţi şi punctele a-g de mai sus), învelite în limbaj de lemn.

3) „Jos patriarhul Daniel”, sloganul scandat la protestele din 2014-2016. Denotă necunoaşterea unor lucruri elementare legate de Biserică. E ca şi cum eu aş striga „Jos Bill Gates”, fără să ştiu că Bill Gates este unul dintre fondatorii companiei Microsoft; că Microsoft este o corporaţie cu activitate comercială; şi că obiectul activităţii comerciale a Microsoft sunt produsele software.  

4) Promovarea ideologiei corectitudinii politice şi a toleranţei pentru punctul de vedere unic – după sloganul „nici un fel de toleranţă pentru duşmanii toleranţei”. Nu sunt în vreun fel un „duşman al toleranţei”, doar că acest slogan implică, dincolo de dubla măsură bătătoare la ochi, o formă isterică de combat prin polarizare şi stigmatizarea adversarului; aruncarea în aer a dezbaterii; şi restrângerea tot mai accentuată a libertăţii de exprimare .

5) Marota cu „discursul urii” şi cu eticheta de „ură”. Tot ceea ce vine dinspre zona creştină şi conservatoare este înfierat cu mânie tot mai proletară cu eticheta de „ură”. E un mod lipsit de onestitate şi nelegitim de a scoate în afara discursului public argumentele valide ale unei poziţii cu care nu eşti de acord. O practică profund iliberală, opusă liberalismului clasic. Un liberal autentic nu are cum să susţină aceste marote şi aceste procedee.

6) Ipocrizia cu „lui Dumnezeu îi plac bisericile mici, de lemn”. Venită în mare parte de la unii care strigă şi „vrem o ţară ca afară” – unde una dintre atracţiile principale „de afară” sunt catedralele mari, din piatră, precum Notre-Dame din Paris sau San Pietro din Roma. Nu-i mai întrebăm pe aceştia şi ce ştiu ei despre Cel de Sus, de vorbesc aşa de liber în numele Lui – în timp ce susţin, alteori, că El nu ar exista deloc, şi alteori că El ar trebui eliminat cu totul din spaţiul public.

7) Campania împotriva Referendumului pentru Căsătorie. O astfel de mistificare şi o astfel de schizofrenie a fost, simt eu, fără precedent în spaţiul cultural românesc. De la falsul că definiţia Căsătoriei discriminează mamele singure şi familiile monoparentale, la cabotinismul unor atei care s-au declarat creştini-ortodocşi „de Referendum” (atacând referendumul dar fără a susţine deschis agenda progresistă), la minciuna cu întrebarea care „ar ascunde o intenţie necurată a lui Dragnea”.

Dacă aş mai fi avut vreun dubiu cu privire la natura şi intenţiile umanismului secular, în cele şase plus una ocazii de mai sus mi s-ar fi risipit orice urmă de îndoială şi aş fi devenit, măcar parţial, conservator. Deoarece aceasta nu este o poziţie autentic agnostică; nu îşi asumă onest crezul; şi, în fapt, e habotnică fără să recunoască faptul că este habotnică.