Duşmanul părea inatacabil. Ciomăgarii Mogulului n-aveau încotro: se mulţumeau să dea în el cu pamflete, caricaturi, notiţe răutăcioase. Totuşi, acestea erau săgeţi boante faţă de glontele care e totdeauna un document într-o campanie de presă. Când se resemnase deja, redacţia se pomeneşte cu „un dosar a cărui publicare scotea pe acest fruntaş nu numai din viaţa politică, dar şi din cea publică“.
 
Fred Vasilescu, personajul narator al acestei părţi din roman, crede că dosarul „a fost trimis de o femeie, care n-a ţinut să păstreze, pentru folos personal, un asemenea document”.
 
„Pagina era gata, aproape culeasă, cu clişee fotografice şi facsimile care ar fi produs senzaţie”, când mogulul Nae Gheorghidiu, aflând de material, a cerut scoaterea paginii din ziar şi aducerea acesteia acasă la el.
 
Fred Vasilescu notează mai departe, minuţios:
„A împachetat-o frumos şi a chemat la telefon, chiar de la noi, din birou, pe cel ameninţat. Eram şi eu acasă... «Alo... domnul Anibal Dimescu?... foarte bine... Aci, Nae Gheorghidiu...» Nu ştiu ce mutră a făcut celălalt, dar cel de lângă noi avea fălcile rase, mari, căzute, dar ochii verzi, stinşi totdeauna, îi avea acum ficşi, îşi absorbea buzele... M-a uimit ce palid devenise. I se vedeau, mai puţine, dar clare ca o stropeală roşie, păienjenişurile vaselor sângerii din obrajii căzuţi, din spinarea nasului poros şi coroiat. Şedea în fotoliul larg, de piele neagră burducată, împărţit în romburi molâi de uzură. Avea emoţia unui debutant... dar, făcând o sforţare de bolnav cu voinţă, a vorbit cu un aer de familiaritate, de indiferenţă şi bunăvoinţă de neaşteptat: «Uite ce e, dragă, una din gazetele de după-amiază pregătea pentru astăzi o pagină de necuviinţe la adresa dumitale, pe baza unor documente probabil apocrife...» Şi se strâmba ţuguind buzele, ca un dos de găină, chiar la telefon. A tuşit puţin, hm... hm!... «Întâmplător am aflat, din fericire la timp, şi sunt bucuros că am avut atâta trecere ca să împiedic apariţia... Îţi trimit foaia, în corectură, ca să vezi despre ce e vorba şi eventual să iei măsuri... Pretinsele documente eu nu le-am văzut.» Cred că omul nevăzut de la capătul firului a leşinat, după ce a bâlbâit câteva vorbe amărâte, la care Nae Gheorghidiu a mai adăogat: «Ţi-am telefonat ca să fii acasă şi să primeşti personal corectura, să nu cadă, cine ştie, în mâinile cuiva. La revedere, la revedere.“
 
Urmările sunt previzibile. Foaia gata de tipar ajunge la Anibal Dimescu.
 
Se înţelege că materialul n-avea să apară în veci.
 
Se înţelege că Nae Gheorghidiu şi Anibal Dimescu devin cei mai buni prieteni:
„Au devenit de atunci, el şi Anibal Dimescu, cei mai buni prieteni... Nae Gheorghidiu a căpătat o sinceră afecţiune pentru celălalt... I se părea acum, nu ştiu cum, mai uman prin greşeala lui, mai aproape de sufletul lui, şi-l iubea. A început să-i laude calităţile politice cu o ostentaţie exagerată. Au fost mai târziu mereu alături, mai pe toate chestiunile.“
 
Anumite note ale acestei istorii mă fac să tresar: sunarea celuilalt, precizarea: „pretinsele documente“, trimiterea foii şi reacţia victimei  îmi amintesc limpede de procedura de şantaj folosită de Pamfil Şeicaru.
 
Victima era contactată, i se trimitea şpaltul (cu precizarea însă, aş vrea să ştiu dacă sunt adevărate), celălalt răspundea un pic mai târziu că nu-i adevărat şi, evident, ataşa o sumă de bani.
 
Să se fi inspirat Camil Petrescu din viaţa şi activitatea lui Pamfil Şeicaru?
 
Oricum,  şantajiştii din presa noastră de azi ar trebui să înveţe de la presa interbelică!