Cu două directoare de şcoală care nu au nimic, dar nimic de a face cu a fi profesor sau cu pasiunea de a ajuta copii. În plus, pline de ifose, de parcă ar fi fost reîncarnarea lui Socrates în Ferentari şi eu le eram dator cu veşnică recunoştinţă.
 
Am avut răbdare cu tot felul de oameni. Am răspuns la mii de mesaje, am fost la sute de întâlniri. A trebuit nu rar să primesc zâmbind tot felul de gunoaie menajere pe post de ajutor. Am sortat prin perechi de chiloţi murdari şi am vomitat o dată de la mirosul unei perechi de bocanci într-o stare de putreziciune avansată „donată” pentru copii.
 
Am funcţionat ca ambulanţă, am stat prin spitale de urgenţă şi prin saloane. Am pus uşi, am cărat zeci, dacă nu sute, de lucruri – de la saltele până la frigidere – pe scări pline de oameni care îşi trăgeau în venă şi cu şobolani alergându-mi printre picioare.
 
M-am rugat de dentişti, de medici, de opticieni, de instalatori, de ginecologi, de patroni de magazine, de corporatişti şi de oricine a trebuit pentru a reuşi să ajutăm cât mai bine. Am fost după mame pe centură ca să-mi semneze acte şi prin puşcării, numai pentru a satisface nevoile cretine ale unei administraţii oribile. Şi ca mine au fost mai mulţi.
 
A trebuit să stau lângă Vanghelie de câteva ori, căci primăria îşi dorea să se dea mare cu ceea ce făceam noi, deşi ei nu ne ajutau cu nimic. Am fost băgat într-un porbagaj de clanul Ştoacă la intimidare. Am primit zeci de ameninţări de la tot felul de mafioţi, de la Partida Romilor sau de la drogaţi, pentru că ceea ce făceam noi le ameninţa „afacerea”.
 
Păduchi, şosete dihori, curăţat de apartamente şi WC-uri absolut infecte, certuri cu părinţi pentru a duce copiii la şcoală, făcut acte, certat cu asistenţa socială, aceptat să fiu umilit de tot felul de funcţionari publici, răbdare iarăşi atunci când am fost furat de copii.
 
Câteva zeci de mii de ore în ultimii zece ani, zeci de mii de euro cheltuiţi din banii proprii. Am fost acuzat de tot felul de mârlani care habar nu aveau că ceea ce făceam eu era nu numai voluntar, dar şi cu banii mei, că aş avea nu ştiu ce interes. Că vreau imagine si nimic altceva. Sunt din 2007 prin Ferentari şi până în 2012 nu am spus nimic despre ceea ce făceam acolo în timpul meu liber. Am hotărât că e mai important să aduc cât mai mulţi oameni să ne ajute şi să trec peste reticenţa mea vizavi de a discuta despre ceea ce făceam. Am refuzat zeci de cereri de la televiziuni să vină să facă reportaje despre ceea ce făceam în Ferentari.
 
Recent, primarul Sectorului 5, a decis că sunt o ameninţare pentru el. S-a folosit de o organizaţie GAL unde sunt şi câteva ONG-uri cunoscute. A preluat controlul, a numit ca directoare o trestie şi a hotărât că ne vor opri din a face voluntariat.
 
Când am scris asta, mi-au sărit până şi organizaţiile pe care le consideram decente World Vision şi Salvaţi Copiii în cap. Că nu am dreptate, că nu asta se urmăreşte şi că o să facă şi o să dreagă şi că dacă se întâmplă aşa ceva ei se vor retrage. La fel au spus şi cei de la Fundaţia Estuar. Acum două zile a devenit clar că am avut dreptate. Nici până acum nu există o poziţie oficială a organizaţiilor în cauză. La mijloc, e drept, sunt 4.000.000 de euro. Primăria a dat deja 2.000.000 de lei GAL-ului printr-o decizie care e tipică mafioţilor din PSD. Am lucrat pentru World Vision în trecut – senzaţia de dezamăgire/greaţă pe care o am este greu de pus pe hârtie.
 
Am primit sute de sfaturi despre ceea ce ar trebui să fac. Unde ar trebui să închiriez şi cum şi ce activităţi şi cu cine. M-a sunat Mihaela, ea s-a ocupat de Clubul de la 136 câtiva ani, şi mi-a plâns în telefon că a văzut o poză publicată de Rodica cu sala unde am început golită pentru a face loc GAL-ului. Mi-am reamintit cum un nesimţit din GAL mi-a spus că şi el munceşte la fel ca mine, numai că nu-şi face publicitate. I-am spus că el e plătit să facă asta pe un salariu din bani publici şi că ultima versiune de MAC pe care îl folosea tot din banii care ar trebui să ajute copiii costă cam de şase ori mai mult decât un calculator normal.
 
Şi brusc am simţit că nu mai pot.
 
Primesc cel puţin zece telefoane cu nevoi urgente din ghetou pe săptămână. Azi de la M, care e tare bolnavă şi îi trebuie medicamente şi mama Rebecăi nou venită din puşcărie care are nevoie de serviciu şi de uşă, că îi intră şobolanii în casă.
 
Am obosit. Nu am chef să mai conving pe nimeni de nimic. E absurd să ne rugăm noi de primărie şi de şcoală să facem ceva pentru care ei ar trebui să ne roage pe noi să facem.
 
Nu am mai avut mai mult de cinci-şase weekenduri libere pe an de mulţi, mulţi ani. M-am obişnuit să înghit tot felul de tâmpenii numai pentru că interesul copiilor era cel mai important.
 
Sunt sute de copii, adolescenţi, tineri şi adulţi care mă salută cu drag în una dintre zonele cele mai nenorocite din Ferentari. Am avut satisfacţii enorme văzând copii care păreau a nu avea nicio şansă transformându-se în tineri normali.
 
În ultimii doi – trei ani am fost câteva zeci bune de voluntari care venim în Ferentari în fiecare weekend. Faptul că am cunoscut sute de oameni foarte buni care au venit să facă teme, să se joace sau să ajute unii dintre cei mai năpăstuiţi copii din Bucureşti este cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat.
 
E foarte, foarte fain să vezi în fiecare săptămână 80 -100 de copii care vin să facă teme şi să înveţe. Să poţi, cu ajutorul unor oameni care te fac mai bun, care te inspiră, să-i îmbraci mai bine, să le dai să mănânce bine, să-i sărbătoreşti, să-i recompensezi pentru lucrurile bune pe care le fac.
 
Mi se rupe inima că nu mai pot să fac asta la Şcoala 136. O să o fac la o scară mult mai mică la mine acasă, aşa cum am început acum vreo 10 ani. Nu cred că o să mai pot să fac ceea ce am făcut. Aş vrea să pot dar simt că ceva s-a frânt în mine şi nu sunt sigur că mă pot repara, oricât de mult aş încerca.