Iubitorii profesionişti ai zilei de 1 Decembrie, care tocmai a trecut, nu pot nega însemnătatea  pentru Unire a localităţii Şelimbăr, judeţul Sibiu. 

Acolo, la Şelimbăr, în anul 1599, a  avut loc o importantă bătălie denumită, desigur, “Bătălia de la Şelimbăr”. 

În urma acestei confruntări, Mihai Viteazul, team manager al oastei Ţării Româneşti, l-a învins net pe Andrei Báthory, coachul oastei Transilvaniei. 

După această victorie, Mihai Viteazul şi-a deschis drumul spre cetatea Alba Iulia, unde, peste câteva zile, la 1 noiembrie 1599, a intrat triumfător şi a realizat, în fapt, prima unire a Transilvaniei cu Ţara Românească. 

Dupa vreo 400 de ani şi ceva, Şelimbăr a reintrat în atenţia unora dintre noi cu o poveste aprigă, nu despre unire, ci despre mânie şi birocraţie. 

Astfel, se făcea că era prin anul 2003. Pe atunci, ca şi acum, aplicarea Legii 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public ridica o problemă în legatură cu preţul (jertfa) care trebuie plătit de solicitant pentru a obţine o fotocopie de pe un document deţinut de o autoritate/instituţie publică. 

Legea 544/2001 prevede că, în anumite condiţii, poţi obţine copii de pe documentele deţinute de autorităţile/instituţiile publice şi că tu trebuie să plăteşti doar costul fotocopiilor pe care le primeşti. 

Din păcate, legea nu prevede şi un tarif sau măcar o limită maximă a preţului unei file fotocopiate, astfel că unele autorităţi/instituţii publice s-au gândit să fixeze nişte tarife de fotocopiere prohibitive, cu mult peste preţul pieţei pentru fotocopii. Asta, ca să nu le mai bată la cap oamenii cu tot felul de solicitări de fotocopii de pe documente. 

În acel an 2003, Consiliul local Şelimbăr era tare supărat pe un cetăţean care tot cerea fotocopii de pe hotărârile consiliului. Aşa că, pentru a-l potoli pe acel sâcâitor solicitant, consilierilor locali le-a venit o idee: să mărească preţul unei fotocopii de vreo 50 de ori faţă de preţul pieţei, să vedem dacă stimabilul mai pofteşte să ceară. 

Zis şi făcut. Consiliul local Şelimbăr a adoptat în ianuarie 2003 o hotărâre prin care a fixat tariful de 10 lei (100.000 lei în banii de atunci) pentru fiecare fotocopie a unei file A4. Tariful fixat era de 50 de ori mai mare decât cel practicat pe piaţa liberă, care, în anul 2003 era de cel mult 20 de bani (2.000 lei în banii de atunci) pentru o filă A4. 

Prin fixarea acestui preţ absurd şi prohibitiv pentru copia unei file A4, Consiliul local Şelimbăr făcea practic imposibilă aplicarea Legii nr. 544/2001 pe raza localităţii, întrucât nimeni nu mai îndrăznea să solicite fotocopii ale unor documente publice, care ajunseseră să coste mai mult decât icrele negre(*). 

Este evident că împiedicarea aplicării unei legi pe o parte a teritoriului ţării, chiar dacă ea este consecinţa adoptării unei hotărâri a autorităţilor locale, este şi rămâne un act abuziv. 

Din acest motiv, APADOR-CH  şi alte organizaţii neguvernamentale au sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Sibiu în legătură cu săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu de către consilierii locali care au adoptat respectiva hotărâre. 

La finalul anchetei, parchetul a stabilit că fiecare dintre consilierii locali care a votat hotărârea care fixa un tarif prohibitiv pentru obţinerea fotocopiilor de pe documentele publice se face vinovat de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, respectiv de fapta de abuz în serviciu.

Pentru că era la prima încălcare a legii penale, fiecare consilier local care a votat hotărârea a fost amendat administrativ cu 1.000 de lei (10.000.000 lei în banii de atunci) pentru comiterea faptei de abuz în serviciu.

Singurul consilier local care a “scăpat” de dosarul penal şi de amendă a fost cel care a votat împotriva acestei hotărâri. Pentru că el nu a fost de acord cu această măsură şi nu a vrut să urmeze instinctul gregar. Iar votul său negativ a fost consemnat în procesul-verbal de sedinţă.

Nu aş fi amintit de această istorie dacă, recent, în 2014, o altă întâmplare nu ar fi readus în discuţie problema răspunderii personale a membrilor unui organ colegial de decizie.

Recent, presa a relatat pe larg cum DNA i-a luat la dialoguri individuale şi i-a găzduit forţat în spaţii inamicale pe membrii unei comisii, să zicem comisia centrală pentru stabilirea despăgubirilor. În linii mari, li se impută că au acordat despăgubiri supraevaluate cu zeci de milioane de euro, cu largheţea celui care nu dă de la el, ci de la comisie. Mai precis, potrivit DNA, într-un singur dosar de despăgubiri, comisia a acordat o sumă care depăşeşte totalul despăgubirilor civile plătite de ANRP în cursul unui an.

Parcă i-am auzit pe unii, care au participat la luarea deciziei „rele” a comisiei, spunând ceva în genul: ce treabă am eu, domle’, cu ce-a făcut comisia, eu doar am fost membru în ea. Comisia a hotărât.

Numai că, atunci când o comisie o face lată şi se ajunge la anchetă penală, revine în memorie o regulă destul de uşor uitată, şi anume că a fi membru într-o comisie/într-un consiliu nu exonerează pe niciunul dintre componenţi de răspunderea individuală, personală, pentru încălcările de lege la care a participat. Faptul că nu numai el a încălcat legea ci, eventual şi alţii din comisie/consiliu, nu-l exonerează pe fiecare dintre membri de răspunderea personală. 

Dacă acea comisie va adopta o măsură abuzivă, nelegală, de răspuns vor răspunde toţi cei care au fost de acord cu măsura, mai puţin cei care s-au împotrivit, care s-au manifestat ca atare şi care, dacă a fost cazul, au votat împotriva ei. 

Membrul unei comisii/unui consiliu se poate împotrivi opiniei majoritare, atunci când consideră că aceasta o ia razna. Şi trebuie să o facă explicit, în scris, dacă e nevoie, şi să ceară consemnarea poziţiei sale, pentru a avea ulterior dovada necesară.

Învăţătura de la Şelimbăr, mereu actuală, este valabilă chiar şi pentru grupurile decizionale de importanţă maximă. De dragul teoriei, să zicem că se aplică, de exemplu, şi în cazul Guvernului, chiar dacă, în loc de vot, acolo se lucrează cu consens.

 *Citeşte şi Autorităţile locale vând informaţiile publice cu adaos de boutique

 

text de Dan Mihai

Dan Mihai este jurist şi membru al Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki din anul 2001. Domeniile de expertiză: legislaţie penală, transparenţă decizională, acces la informaţiile de interes public, libertate de exprimare.