Întrebările dificile la interviu nu sunt pentru oricine

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
interviu angajare

Mulţi se aşteaptă ca toate interviurile să fie consistente şi dificile, însă acelea nu sunt pentru toată lumea. Firmele de recrutare şi companiile mari care fac multe recrutări, pe bandă rulantă, nu pot să aibă acelaşi nivel de profunzime în toate etapele şi la toate nivelurile.

În marea majoritate a cazurilor se merge pe sistemul eliminare – comparaţie – eliminare – comparaţie până spre short-list, cu interviuri grele doar pentru câţiva candidaţi din final. Metoda face mai multe “victime colaterale”, e drept, însă e mai rapidă şi mai eficientă, pe ansamblu, chiar dacă produce multe frustrări candidaţilor.

Am asistat la multe interviuri decisive, finale, şi am rămas surprins să văd cât de puţine întrebări dificile se pun. Or, e foarte greu să-i evaluezi şi să-i compari pe managerii de top fără întrebările dificile. Aceştia sunt inteligenţi, sunt versaţi, şi nu de puţine ori îi pot manipula cu uşurinţă pe cei cu care stau de vorbă, indiferent în ce postură sunt.

Iată un exemplu de întrebare dificilă la care managerii nu prea au cum să reacţioneze şi să răspundă convingător dacă nu sunt cu adevărat buni şi stăpâni pe ei. O parte din dificultate vine şi din faptul că aceste întrebări sunt neaşteptate, de multe ori. Recrutorii nu au vreun interes să le facă publice, pentru că altfel îşi pierd din eficacitate, evident.

Aşadar: Spuneţi-mi, vă rog, cât se fură în compania sau în departamentul dumneavoastră? Cine fură, cât, cum, prin ce metode? Şi, desigur, ce puteţi face ca să limitaţi furturile? Care e punctul de la care pierzi mai mult cu măsurile de protecţie decât valoarea furturilor?

Adesea, din reacţie poţi trage mai multe concluzii decât din răspunsul propriu-zis. Un mare manager nu lăsa niciodată să i se vadă surprinderea, indiferent de context. E una dintre lecţiile importante pe care le învaţă şi unul dintre descriptorii generali ai siguranţei şi stăpânirii de sine, şi ai charismei, în final.

Nu puţini cred că glumesc. Ha-ha-ha, dar când se lămuresc că vorbesc serios, intră în panică. Cel mai amuzant e cu cei de la stat. Unii se sperie de moarte, se îngălbenesc la faţă, dau să fugă afară pe uşă, chiar dacă riscă să piardă cu totul interviul. Cu greu îi conving pe aceştia să îngâime câte ceva, însă aproape întotdeauna e previzibil ce spun, adică nimic.

Foarte puţini pot da un răspuns spontan şi natural, semn că am ajuns la un subiect care e oricum în mintea şi preocuparea lor în permanenţă, deci nimic nou. Deşi aşa ar trebui să fie la toţi managerii, indiferent de organizaţie. Însă nu e, ştim bine.

E plăcut să discuţi cu marii manageri. Chiar dacă întrebarea i-a luat prin surprindere, deşi nu o arată, desigur, vezi că se înviorează şi o iau ca pe o curiozitate intelectuală, o provocare (sic!) care-i incită. Şi creierul deja e dat la turaţie maximă.

Şi în câteva secunde se apucă să rezolve problema. Nouă din zece îmi cer un creion şi o hârtie. Aşa şi trebuie, pentru că nu e un raţionament simplu. Împart problema pe departamente, pe tipuri de joburi, pe tipologii de angajaţi, îşi readuc aminte procedurile şi sistemele deja în funcţiune la ei în firma, încep să pună cifre cu riscuri, cu probabilităţi, adună, împart… fiecare cu modelul şi cu algoritmul lui de analiză şi de abordare.

Sigur, un manager adevărat ştie să facă toate acestea şi fără să dezvăluie vreun secret din firmă. În fond, nici nu mă interesează să ştiu nominal cine şi cum fură în compania lui, cât şi de când şi ce sisteme de protecţie are. Dar, ca să-l evaluez, trebuie să ştiu în cât timp poate el amorsa un proces analitic complex, cât de repede îşi intră în rol şi ajunge stăpân pe situaţie, cât de departe poate duce un raţionament abstract – şi această capacitate şi calitate a raţionamentului abstract face o diferenţă majoră între marii manageri.

Da, e o plăcere să pui întrebări dificile marilor manageri. Dar, ca orice plăcere, nu e chiar pentru fiecare zi.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite