Întrebări normale despre chestii nasoale: de ce beneficiarii de pensii speciale sunt reangajaţi pe funcţii publice?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Un funcţionar public oarecare a ieşit la pensie (pensie specială, deşi n-a făcut nici special la muncă) cu 6.000 de lei pe lună. După o jumătate de an, a dat concurs pentru postul de pe care tocmai se pensionase şi a fost reangajat cu o leafă de 9.000 de lei. Veniturile cumulate, plătite din bani publici, ajung la 15.000 de lei pe lună. Pare bizar, dar în ţara noastră cu mintea şuie, manevra este considerată legală şi morală.

Oricât de mult m-aş strădui să caut argumente de bun-simţ, îmi este imposibil să înţeleg de ce statul român se încăpăţânează să se joace de-a alba-neagra în privinţa beneficiarilor de pensii speciale pentru funcţionarii publici care n-au făcut nimic special, ci doar s-au dus la muncă, la birou, opt ore pe zi, cinci zile pe săptămână.

Trec peste faptul că, într-un stat democratic, pensia ar trebui să reflecte contribuţia fiecăruia, în mod nedisciminatoriu (apropo, s-a gândit cineva – cum ar fi Avocatul Poporului - că ar fi cazul să atacăm legile privind pensiile speciale la Curtea Constituţională şi apoi, la instanţele internaţionale?) şi mă opresc asupra unui obicei nesimţit, sfidător, ce pare desprins din cutumele unui stat bananier bazat pe dictatură: reangajarea imediată, pe funcţii publice (eventual chiar pe funcţia deţinută înainte), a pensionaţilor special.

Mă bazez pe un caz recent, care a stârnit indignare, dar precizez că nu este vorba despre un caz izolat, ci sunt mii de „clone” amorale de acest fel. O doamnă comisar-şef de Poliţie, în vârstă de cincizeci şi ceva de ani, a cerut la începutul acestui an să se pensioneze din funcţia de şef al Evidenţei Populaţiei Brăila. Cererea i s-a aprobat, aşa că, din februarie 2017, încasează lunar o pensie de 6.000 de lei (după cum recunoaşte chiar doamna cu pricina, pe nume Livia Damian).

Evident, pensia este una specială, căci înseamnă 80% din leafa pe care doamna în cauză o încasa de la stat. Dacă s-ar fi pensionat ca orice muritor de rând din România, pensia n-ar fi trecut de 3.000 de lei, după cum arată un calcul simplu, făcut după normele metodologice la legile în vigoare. Dar doamna este specială, căci a fost toată viaţa şef la stat, adică a stat comod într-un birou, plătită regeşte, fără frica de recesiuni economice, crize valutare, revoluţii fiscale (de genul celei tocmai aprobată de Guvern) sau hachiţe patronale. Deh, funcţionar public!

După ce că pensia dumneaei este dublă faţă de cât ar fi meritat după principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor ţării (că aşa scrie în Constituţie, nu?), doamna Damian n-a avut stare şi s-a decis să se întoarcă la o leafă plătită din bani publici, pe care, evident, să o cumuleze cu pensia specială. Şi nu a vizat orice post, ci chiar cel de pe care s-a pensionat, căci – nu-i aşa? – încă nu s-a născut în Brăila niciun funcţionar care să-i egaleze calităţile profesionale.

Probabil că dacă am fi fost o ţară normală la cap nu am fi avut astfel de legi strâmbe sau măcar le-am fi modificat repede, astfel încât cei care s-au pensionat de la stat să nu mai aibă voie să se angajeze în instituţii publice după pensionare.

Aşa că a fost angajată, după un concurs organizat de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, dar la care majoritatea în comisie (trei din cinci) au deţinut-o trimişii speciali ai Consiliului Judeţean Brăila, instituţia politico-administrativă care are în subordine Evidenţa Populaţiei.

Ca urmare, doamna Livia Damian va încasa de aici încolo, de la plătitorii de impozite şi taxe (căci banii nu vin din spaţiul cosmic, aşa cum cred unii), 15.000 de lei pe lună, respectiv, 9.000 de lei leafă şi 6.000 de lei pensie, deşi, dacă ar fi fost egala noastră (a celor care n-avem „proptea politică”), aşa cum cere Constituţia, ar fi trebuit să-şi vadă liniştită de nepoţi şi de pensia de 3.000 de lei. Nu 6.000 de lei, căci n-a făcut nimic special la viaţa domniei-sale, n-a luptat în Afganistan, nu a muncit în incinta unui reactor nuclear sau aşa ceva, ci a fost doar un funcţionar oarecare, cum sunt milioane în ţara asta.

Probabil că dacă am fi fost o ţară normală la cap nu am fi avut astfel de legi strâmbe sau măcar le-am fi modificat repede, astfel încât cei care s-au pensionat de la stat să nu mai aibă voie să se angajeze în instituţii publice după pensionare, căci, la urma urmelor, competenţa nemaipomenită şi de neegalat se poate demonstra şi în mediul privat.

Sau măcar, dacă interdicţia nu se poate aplica în cazul tuturor foştilor bugetari (că or mai fi unii, vreo câteva zeci, de neînlocuit), măcar să fie valabilă în cazul celor care ne sfidează de la nivelul unor pensii speciale de mii şi zeci de mii de lei. Venituri dobândite la vârste de 45-50 de ani, când noi, muritorii de rând, constatăm că mai avem de tras 20 de ani până la o pensionare care ne va aduce o pensie cu mult mai mică decât a „specialilor” care n-au făcut nimic special în viaţă.

Dar nu suntem o ţară normală cap... Nimic din ceea ce ni s-a întâmplat în ultimii 28 (sau 70, că-i cam totuna) de ani nu arată că am fi învăţat ceva din lecţiile dure pe care ni le-a dat istoria. A greşi e omeneşte. A persevera în prostie este altă poveste, care ţine de combinaţia devastatoare dintre sărăcia intelectuală a poporului şi lipsa de morală a liderilor lui.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite