Întrebarea e dacă migranţii din România vor putea reuşi în străinătate ce n-au prea reuşit acasă: viaţa împreună
0
În dialog cu Sorin Antohi (2). Daniel Cristea-Enache: Mai există o identitate românească? Sau adaptabilitatea a fost atît de mare, încît românescul e de fapt un receptacol de elemente străine? Ce ar rămîne, în opinia dvs., ca un element „pur” românesc, vizibil şi rezistent, definind o identitate specifică?
Sorin Antohi: În viziunea mea, identităţile sînt constelaţii dinamice şi interactive rezultate dintr-un joc misterios şi imprevizibil de practici şi agencies, determinisme, posibilisme şi contingenţe, viziuni despre lume, contacte şi transferuri, experienţe, memorii şi imaginare sociale (de la credinţe, speranţe şi angoase la proiecte şi utopii)...
Societăţile postmoderne occidentale şi o parte din cele aflate (perpetuu?) în curs de modernizare şi democratizare (în fostele Lumi a Treia şi a Doua – lagărul socialist şi statele succesoare), sînt postistorice, multietnice şi multiconfesionale. Colonialismele şi hegemoniile globale, conflictele şi schimbările mediului, evoluţiile demografice şi viaţa economică (atît perioadele de boom, cît şi cele de bust) au pus în mişcare fenomene migratorii la scară planetară, între care şi marea evadare a românilor din România şi Republica Moldova.
În societăţile-ţintă (nimerite din prima sau din a n-a încercare), s-a observat în consecinţă, pe lîngă apariţia unor populaţii tot mai eterogene şi mai multiplu hibridate (din toate punctele de vedere, de la culoare la nivel de educaţie, de la statut social la stiluri de viaţă...), o tendinţă de re-agregare a indivizilor cu origini/culturi/limbi/religii similare în reţele şi chiar insule comunitare. Am scris cu ani în urmă despre comunitarismul lui Amitai Etzioni – societatea monocromă – într-o Americă în care, potrivit marelui sociolog, originile indivizilor nu mai contau, din moment ce integrarea în spaţiile de muncă, de consum, de distracţie, de exprimare politică sau de îngrijire medicală asigura condiţiile unei egalităţi depline, deşi eventuala persistenţă a segregării rezidenţiale putea permite perpetuarea unor identităţi particulare, chiar idiosincratice. În fond, credea Etzioni (chiar după 9 septembrie 2001), contează ce se întîmplă în spaţiul public, fiecare poate fi ce şi cum vrea la el acasă. Vorba americanului, not in my backyard.
Dar lucrurile nu stau chiar aşa, nici în Statele Unite, nici în Europa Occidentală. Unele comunităţi construite pe criterii etno-lingvistice şi confesionale tind sau sînt împinse de liderii lor către modelul cetăţii asediate, al familiei extinse abuziv în toate sensurile, al conjuraţiei etc., fiind dirijate împotriva principalelor valori ale societăţii-gazdă. Chiar şi pînă se ajunge la atentatul terorist, democraţiile postmoderne (spre deosebire de cele moderne instituite după Revoluţia franceză) trebuie să depună eforturi considerabile pentru a gestiona aşa-zisul drept la diferenţă (de fapt, un privilegiu) după ce diferenţa şi manifestarea ei activ(ist)ă au devenit obligaţii. Prin urmare, forţele centripete ale agregării comunitare (speranţa unui ajutor la nevoie, dacă nu garanţia lui; „intimitatea culturală”...) sunt mereu contrabalansate de forţele centrifuge care îi întorc pe oameni, prin tot eşafodajul unei lumi care focalizează pe individ (de la autonomia persoanei la toate drepturile şi obligaţiile), către societate.
Naveta între comunitate (casă, timp liber, loc de cult, cartier…) şi societate (loc de muncă, şcoală, organizaţii civice şi politice…) este posibilă, este încurajată de ethosul postmodern, ba chiar este tolerată şi încurajată de stat (acesta e încă modern în mare parte, fiindcă postmodernitatea, care promovează o cu totul altă viziune asupra puterii şi autorităţii, de la planul filozofic la cel practic, nu a reuşit încă să-şi impună modelul de stat). Criza apare atunci cînd comunitatea tinde să se substituie societăţii, de fapt, s-o înghită. Se poate întîmpla şi invers: modernizarea brutală a putut crea temerea că societatea va înghiţi comunitatea.
Acesta e terenul pe care migranţii români îşi definesc propria viaţă comunitară. Pentru a ne imagina viitorul lor, e bine să cunoaştem precedentele: experienţa românilor emigraţi în America în secolele XIX-XX de pe teritoriul Austro-Ungariei; experienţa aromânilor imigraţi în România; experienţa deportărilor şi altor deplasări de populaţie (români şi cei care au trăit o vreme, de la decenii la secole, alături de ei, uneori împotriva lor) din preajma războaielor din secolul trecut; experienţa celor fugiţi între 1945 şi 1989 sau plecaţi după aceea. Fenomenul a atins proporţii de masă abia în ultimul deceniu, iar criza economică a ultimilor ani a introdus o ruptură semnificativă.
Se încarcă comentariile...
