Am scris: „Zilele le petrec învăţând ce fac nemţii pentru a preveni radicalizarea, iar serile studiez propaganda chineză şi cea rusească… Asta cu deradicalizarea în Germania e şi ea la limita extremă a logicii. Discutăm, practic, numai de «salafişti», eufemismul de la terorişti pe care îl folosesc ei…Ne-am întâlnit cu o mulţime de profesionişti care ne-au vorbit despre «islamişti», dar niciunul nu vorbea arabă, kurdă sau pashtun. Nu avea niciunul experienţa taberelor de refugiaţi. Nici prin cartierele rău famate de prin Berlin nu a trecut. De fiecare dată când întrebam dacă au angajaţi experţi care chiar să poată discuta cu «salafiştii», îi lovea Viorica. Fie nu mai erau capabili să scoată un cuvânt, fie ziceau numai tâmpenii“.
 
La Berlin, termenul „Salafist“ a fost folosit de majoritatea celor cu care m-am întâlnit ca un sinonim pentru terorist.
 
Abdulla şi Ibrahim sunt salafişti. Nici unul dintre ei nu a împlinit 30 de ani. Sunt superdeştepţi şi mult mai culţi decât marea majoritate a europenilor de vârsta lor cu care am interacţionat. Cu Abdulla am fost, a doua zi după ce l-am întâlnit, să joc fotbal. A condus vreo 40 de minute să mă ia, mi-a împrumutat pantofii lui de fotbal şi m-a condus alte 40 de minute înapoi. Am vorbit cu el despre fizică cuantică şi despre religie. Despre situaţia, câteodată oribilă, a pakistanezilor din Qatar. Despre drumuri, corupţie şi cum sunt ei priviţi. Despre cum în străinătate trebuie continuu să demonstreze că nu e un sac cu bani gata să se arunce în aer la orice moment. Despre cum se uită oamenii educaţii ai „renaşterii“ la el atunci când se urcă îmbrăcat tradiţional într-un avion. Avion care de obicei este deţinut de Qatar.
 
La fel ca Abdulla, Ibrahim vine dintr-o familie de o bogăţie şi sofisticare care l-ar face pe Becali să pară oierul incult şi rasist care este. E un pic timid, a terminat o superuniversitate cu cele mai înalte onoruri, joacă baschet şi, deşi e praf la fotbal, vine şi se face de râs împreună cu o mulţime de alţi non-qatarezi care lucrează prin construcţii, pentru că vrea să fie cât se poate de decent. Citeşte la greu filosofie germană şi munceşte de îi sar capacele cinci zile pe săptămână, deşi are mai mulţi bani decât toate beizadelele noastre la un loc. E un tânăr impresionant prin cam tot ceea ce face. E plin de dubii şi singura obsesie clară este să devină mai bun. Familia lui donează lunar 5% din banii pe care îi face pentru a ajuta copiii săraci din Bangladesh. Câteva săptămâni pe an se duce şi face voluntariat în locurile cele mai sărace din lumea arabă.
 
M. şi Z. sunt două dintre femeile din Qatar, şi ele salafiste, cu care lucrez. Ambele vorbesc o engleză impecabilă şi au idei despre lume pe care aş spera să le aud de la o mare parte dintre oamenii pe care îi cunosc. Nu am întâlnit niciunde în Europa nivelul ăsta de bun-simţ şi de ospitalitate. 
 
Sigur, cei cu care lucrez eu sunt excepţionali. Lucrează la una dintre cele mai importante firme din Qatar. Qatarul are multe, multe lucruri pe care trebuie să le facă mai bine şi au şi ei problemele de lene şi nepotism cu care se confruntă zdrobitoarea majoritate a bogătanilor europeni.
 
Dar oamenii ăştia cu care lucrez eu sunt văzuţi de o elitele europene terorişti sau, în cel mai bun caz, fanatici. Iar asta este dezgustător. 
 
Eu sunt cumva sensibil. M-am iritat de atât de multe ori de felul în care am fost tratat pentru că lumea ştia sau bănuia că sunt ţigan, că aproape am amorţit. Mi-am luat şuturi pe tema etnică şi dacă spuneam şi dacă nu spuneam că sunt ţigan. Fiecare articol al meu are câteva şi rar zeci de comentarii de un rasism şi nesimţire cumva acceptabile pentru cineva care a crescut în cultura noastră, dar oribile pentru un intelectual european. 
 
În mod sigur m-am identificat un pic cu Abdulla şi cu Ibrahim. De aici, probabil, reacţia mea profund negativă şi parţial nemeritată la o bună parte a lucrurilor pe care le-am auzit în Berlin.
 
Nu culoarea pielii, nu bogăţia, nu apartenenţa etnică sau religioasă ne fac oameni buni sau răi. Ceea ce facem, şi mai ales felul în care îi ajutăm pe cei care au nevoie de ajutor, ar trebui să fie mult mai important. Ambiţia mea e să fiu un om decent. Nu pot să fiu perfect, dar voi fi în mod sigur decent. 
 
Aş fi vrut să aud asta în Germania. Am auzit-o de la un salafist în Doha.