„Întoarcerea presei tipărite“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
„The Economist” continuă să vândă 1,4 milioane de exemplare tipărite pe număr plus 100.000 în versiune electronică
„The Economist” continuă să vândă 1,4 milioane de exemplare tipărite pe număr plus 100.000 în versiune electronică

„The Economist“ nu pare să fi suferit din pricina erodării publicităţii şi a vânzărilor, care afectează presa scrisă din întreaga lume în ultimii ani.

Vestea bună vine din Marea Britanie. Într-un amplu interviu acordat primului număr din noua serie a hebdomadarului francez „L’Express“ din 15 mai 2013, cu ocazia împlinirii a 170 de ani de la fondarea publicaţiei „The Economist“, John Micklethwait, cel de al 16-lea director redacţional al celebrei publicaţii britanice, afirmă referindu-se la criza presei scrise din SUA: „Un fenomen nou şi uimitor este întoarcerea celor mai tineri la imprimat. Poate pentru că sunt sătui de ecranul cotidian...“

«The Economist» continuă să vândă 1,4 milioane de exemplare tipărite pe număr plus 100.000 în versiune electronică.

Trebuie spus că „The Economist“ nu pare să fi suferit din pricina erodării publicităţii şi a vânzărilor, care afectează presa scrisă din întreaga lume în ultimii ani, obligând un număr impresionant de publicaţii dintre cele mai cunoscute la versiuni online. „The Economist“ continuă să vândă 1,4 milioane de exemplare tipărite pe număr plus 100.000 în versiune electronică. Reţeta? Răspunsul lui John Micklethwait la întrebarea lui Jean-Michel Demetz de la „L’Express“ se referă la mult mai multe aspecte decât indicarea reţetei succesului revistei sale. El constituie o lecţie utilă pentru toţi editorii de presă, din România inclusiv.

Lecţie de succes

Am încercat să profităm de globalizare“, spune din capul locului John Micklethwait. „Părinţii mei trăiesc în sudul Franţei, dar viaţa lor poate fi afectată de ce se întâmplă în India sau în China, de gestul unui nebun furios din Indonezia sau din Cecenia“.

Răspunsul lui John Micklethwait (...) se referă la mult mai multe aspecte decât indicarea reţetei succesului revistei sale. El constituie o lecţie utilă pentru toţi editorii de presă, din România inclusiv.

Faptul de a fi scris în engleză e important, dar decisivă cu adevărat este ideea conform căreia există astăzi tot mai mulţi oameni interesaţi de probleme globale, posedând un nivel intelectual ridicat şi cheltuind mai mulţi bani decât oricând pe spectacole, festivaluri, competiţii sportive şi cărţi (indiferent, în cazul cărţilor, de suport, fie de hârtie, fie electronic.) O a doua idee, la fel de neaşteptată, este că şi versiunea scrisă şi aceea electronică trebuie plătite. Spune acelaşi: „Nu există niciun motiv de a nu plăti preţul corect pentru un produs de calitate“.

Ca urmare, „The Economist“ a creat un sistem de abonamente pentru ambele versiuni, combinate sau separate. A treia idee este că accentul nu trebuie pus înainte de orice pe publicitate, cum se consideră îndeobşte, ci pe difuzare. Pe de altă parte, numărul abonaţilor îl depăşeşte în prezent pe al celor care cumpără revista la chioşc (Ştim bine că dificultăţile presei româneşti după 1989 au început de la difuzare.) Semnele de redresare din presa americană, de care a fost vorba la început, sunt date de creşterea preţului pe exemplar. Invers decât s-a procedat în anii de criză recentă, când facilităţile oferite cititorilor constau în ieftiniri şi gratuităţi. Preţul crează prestigiu.

Când un ziar nu face nicio brânză, cum sună vorba românească, el îşi pierde prestigiul. Un exemplu în acest sens l-a dat cu un deceniu în urmă fotbalul englezesc: a scăpat stadioanele de hooligans scumpind biletele şi, implicit, componenţa socială a tribunei. A patra idee este că redacţia ziarului sau a revistei trebuie să fie independente atât de partea comercială, cât şi de concepţia politică a patronilor. „Şi unii şi alţii, scrie John Micklethwait, descoperă numărul o dată cu cititorii“. Cine are urechi de auzit, să audă!

Cotidian versus săptămânal

Sunt şi alte observaţii interesante în interviu. De exemplu, distincţia dintre un cotidian şi un hebdomadar: „Nu le citim la fel. Cotidianul îl luăm în mână sub imperiul momentului, îl răsfoim, ne uităm pe titluri, zăbovim ici-colo. Hebdomadarul pretinde, el, o lectură contemplativă. Tocmai fiindcă internetul ne inundă cu informaţii, avem nevoie să deosebim ceea ce e important de ceea ce nu e. Hebdomadarul ierarhizează şi filtrează ecourile lumii. În asta constă valoarea lui adăugată.

The Economist“ a fost de la început, din 1843, o publicaţie liberală. În Anglia de azi ea trece drept una de centru, în SUA, drept una democrată. „Am susţinut campania lui Obama, dar nimeni nu ne poate bănui că ne-am înfeudat Partidului Democrat. În Europa, ne înscriem în tradiţia lui Adam Smith şi John Stuart Mill“ , precizează John Micklethwait. În sfârşit, un hebdomadar trebuie să posede o identitate recunoscută, o marcă de fabricaţie şi sub raport grafic.

Ceea ce a atras dintotdeauna atenţia la „The Economist“ a fost coperta, al cărei logo sau imagini seamănă cu nişte „batoane de dinamită“, cum a fost, bunăoară, coperta numărului cel mai bine vândut în Franţa de după  alegerea preşedintelui Hollande: „Franţa, bomba cu efect întârziat a Europei“.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite