Să mă explic, în felul meu, cu riscul de a supăra fie pe rasişti, fie pe adepţii fanatici ai lui ”politically correct”.

Romii din România - sau altfel spus, ţiganii, aşa cum îi numeşte poporul - au devenit o problemă naţională şi europeană după Decembrie 1989. Unii simţeau nevoia unui ”ţap ispăşitor” - ţiganii sunt de vină! - alţii doreau să impună prematur principiul ”europenizării mentalităţilor” - eşti european dacă îi promovezi şi pe romi aka ţigani! Excesele nu au întârziat să apară în rândurile unei populaţii majoritare pentru care romii erau vag toleraţi, priviţi ca fiinţe inferioare şi malefice, ţinuţi la marginea societăţii. În perioada de preaderare a ţării noastre la Uniunea Europeană, oficialii europeni au acuzat, în nenumărate rânduri, mai mult sau mai puţin argumentat, că în România există o atitudine discriminatorie şi rasistă la adresa romilor. S-a considerat că o soluţie pentru combaterea discriminării ar fi acordarea de finanţări pentru proiecte care să contribuie la emanciparea şi integrarea romilor în societate. 

Spre România au început să curgă mii, zeci de mii, sute de mii, milioane de euro, într-o progresie geometrică a fondurilor alocate aşteptându-se rezultate minune. Realitatea de pe teren a fost şi este însă dezamăgitoare. Felurite ONG-uri ale romilor şi majoritarilor şi-au dat mâna şi au tocat mărunt banii europeni destinaţi îmbunătăţirii situaţiei romilor pe activităţi ”necesare”, fără vreo legătură directă şi benefică cu viaţa de zi cu zi a romilor: ”workshop”-uri, ”training”-uri, seminarii de informare, redactare de broşuri frumos colorate etc.

Apoi, mulţi dintre liderii romilor, mai isteţi cu cinci minute decât cei pe care îi reprezintă, au simţit gustul dulce al vieţii politice. S-au înfiinţat grupări politice ale romilor, au apărut funcţii politice şi administrative destinate romilor, lupta şi jocurile politice au devenit mai importante pentru liderii romi decât situaţia romilor simpli. În fiecare campanie electorală, candidaţii naţionalităţii majoritare pentru consiliile locale, primării sau parlament, îşi arvunesc obligatoriu un consilier ”pe problemele romilor” care să le faciliteze intrarea în comunitatea romă şi să le aducă voturi. Se ştie că romii sunt nişte votanţi disciplinaţi, de cele mai multe ori votează aşa cum le ordonă liderul. În comunele unde trăieşte şi o numeroasă populaţie de romi, ajutorul social a devenit un instrument extraordinar de eficient în mâinile primarilor pentru a obţine voturile romilor.

Trebuie să spunem că în această beznă există însă şi raze de lumină, excepţii notabile, organizaţii ale romilor şi lideri care cu adevărat lucrează în beneficiul etinie, aşa cum este de exemplu, Romano ButiQ, organizaţia care a iniţiat înfiinţarea Muzeului Culturii Romilor, în parteneriat cu organizaţia KCMC, Ministerul Culturii, Primăria Sectorului 6 şi Şcoala Naţionala de Studii Politice şi Administrative (SNSPA). Totuşi, numărul organizaţiilor serioase ale romilor este parcă prea mic.

După 1 ianuarie 2007, momentul aderării la Uniunea Europeană, statele vest-europene, în special Germania, Italia şi Franţa, au fost asediate de o puternică invazie a cetăţenilor români, mulţi dintre aceştia de etnie romă. Reacţia acestor state a fost una ipocrită şi discriminatorie - au lichidat taberele de romi cu ajutorul trupelor speciale, au expulzat cu forţa pe romi, iar atunci când forţa s-a dovedit inutilă, au începtu să-i cumpere pe romi, plătindu-le sume de bani în schimbul părăsirii teritoriului statelor respective. Romii nu au fost acceptaţi cu adevărat nici în Europa de Vest şi nici în România. Nimeni nu are răbdarea şi mai ales, nu are iubirea creştinească pentru a înţelege drama acestei etnii.

În România, nu există o asumare completă a faptului că romii au fost sclavi, vreme de sute de ani şi apoi, asasinaţi sau marginalizaţi în vremea dictaturilor legionară, antonesciană şi ceauşistă. Îi înjurăm pe romi, îi acuzăm pe nedrept de toate rele - că sunt hoţi, că sunt violenţi, că sunt nespălaţi - dar refuzăm să acceptăm că aceste rele, dacă se regăsesc în rândul etniei rome, se pot regăsi cu uşurinţă şi la oricare altă etnie sau naţionalitate, inclusiv la românii majoritari. Răul nu cunoaşte apartenenţă de rasă, răul este un bine pervertit şi poate fi comis de orice om, indiferent de naţia în care s-a născut.

Apropos de discriminare, în timpul campaniei electorale pentru alegerile locale de anul trecut, Asociaţia Pro Democraţia Club Craiova, unde activez de peste zece ani, alături de o importantă organizaţie a romilor din localitate, a adresat un apel către candidaţii la funcţia de primar al Craiovei de a pune pe agenda electorală problema romilor. La acel moment ”marele subiect” al dezbaterilor electorale erau... câinii comunitari. În apel era descrisă situaţia economică, socială şi culturală precară în care se află romii din Craiova şi necesitatea de a se adopta măsuri imediate şi energice pentru îmbunătăţirea vieţii romilor craioveni. Nu s-a primit răspuns oficial de la partide sau candidaţi, inclusiv presa locală a trecut sub tăcere apelul. La câteva luni după alegerile locale o persoană importantă din lumea politică mi-a zis, privindu-mă parcă cu milă, ca pe un retardat: 

Domnule Răduţ, nu cu problema ţiganilor se câştigă alegerile!

Situaţia din comunitatea romilor este una serioasă. Aflăm o stratificare socială tot mai puternic manifestată în rândul romilor. Pseudo-elita romilor - romii bogaţi, precum şi unii dintre liderii politici şi de ong-uri ale romilor - este interesată să-şi păstreze poziţia de putere şi să participe la ”marele joc” economic şi politic, indiferent că se folosesc metode legale sau ilegale, morale sau imorale. Majoritatea romilor este formată din oameni săraci şi foarte săraci, lipsiţi de condiţile minimale de viaţă - locuri de muncă, educaţie, îngrijire sanitară etc. - mulţi dintre ei acceptând un fel de supunere semi-feudală faţă liderii lor. Tradiţiile romilor se deteriorează treptat, pe fondul infuziei unui melanj de valori din spaţiul vest-european, pe unde romii au fost nevoiţi să colinde pentru supravieţuire. O generaţie de romi tineri, cu un respect tot mai diminuat faţă de valorile tradiţionale rome, îşi cere puternic dreptul de a se manifesta în comunitate altfel decât impun aceste valori. Toate crizele societăţii româneşti se regăsesc şi în comunitatea romilor. Marile instituţii ale societăţii româneşti - Statul, Şcoala, Biserica şi Justiţia - au eşuat în relaţia cu această comunitate, însă adevărul rămâne deocamdată sufocat sub maldărul de proiecte europene ”pentru romi”.

Muzeul Culturii Romilor poate deveni agora în care să fie găzduite nu numai exponate despre istoria şi tradiţiile romilor, ci şi dezbateri serioase şi cu efecte reale asupra schimbării în bine a vieţii romilor din România. Dacă nu va fi aşa, atunci ne vom pricopsi cu încă o ipocrizie din galeria lui ”politically correct”, ceea ce eu, creştin şi optimist fiind, nu cred totuşi că se va întâmpla.