Înălţare şi eroism în epoca „anti”

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
„Nu este vorba de a fi anti...«anti», ci de a păstra un echilibru între «anti» şi «pro» şi a le folosi înţelept. Altfel, rămânem blocaţi în opoziţie. Şi nu ajungem nicăieri”  FOTO Shutterstock
„Nu este vorba de a fi anti...«anti», ci de a păstra un echilibru între «anti» şi «pro» şi a le folosi înţelept. Altfel, rămânem blocaţi în opoziţie. Şi nu ajungem nicăieri”  FOTO Shutterstock

Trăim din ce în ce mai intens epoca „anti”. Puţine domenii ale cotidianului nu sunt atinse de negaţii, opoziţii, contre şi conflicte. Din păcate, adeseori, acestea nu duc nicăieri. Iar sărbătoarea Înălţării Domnului şi pomenirea eroilor par cel puţin anacronisme.

Epoca “anti” cuprinde, încet, dar sigur, civilizaţia umană. Indiferent de domeniul social sau zona geografică, pare că umanitatea intră într-un război total cu ea însăşi. Mai toată lumea are ceva cu...toată lumea.

Vreţi câteva exemple? Iată.

În politică, anti-europenismul este în creştere. Liderii politici europeni se îngrijorează şi declară că Europa e într-o fundătură, pândită de extremism şi euroscepticism. Deşi noi îi plătim să prevină acestea, ei se vaită ca şi cum tot poporul e de vină  pentru incompetenţa lor.

La români, politica e de asemenea construită pe principiul “anti”. Nici nu s-a destrămat bine o alianţă anti-Băsescu, acum se prefigurează alta, anti-PSD. Până şi votul românilor este încurajat şi exploatat tot pe marketing politic de tip “anti“. Un lider critică pe altul, dar nu prea aflăm ce are de gând să facă el, se flutură dosare, se scormone în dulapuri după scheleţi, se aruncă acuze şi replici...mai nimic constructiv.

Dacă mergem spre economie, aici “anti” pare un zeu. Concurenţa, piaţa, managementul şi marketingul sunt doar câteva concepte cate au destrămat de mult idealul armoniei. Pătrunderea în topurile profiturilor este mai tentantă decât împărţirea echilibrată a resurselor.

În educaţie, asistăm la acelaşi proces. Într-o permanentă reformă, se schimbă valori, principii, proceduri, idealuri. Devine din ce în ce mai greu să defineşti clar cum şi ci ce ar trebui să iasă copilul sau tânărul din şcoală.

În justiţie, treburile par să se îndrepte spre anti-justiţie, statul de drept fiind un concept aflat adesea în suferinţă. Nici măcar presa nu este neatinsă de sindromul anti, unii acţionari înţelegând să limiteze libertatea de exprimare a jurnaliştilor la simple atacuri de presă cu ţinte clare. Cel  puţin, la televiziunile de ştiri îţi dai seama în maxim 15 min de orientarea patronatului, numai urmărind programele: fie sunt de propagandă, fie de atac şi contestare.

Nici religia nu pare scutită. Dacă unii sunt contra religiei, există şi aşa-zişi credincioşi care sunt mai tot timpul cu “anti” în minte şi în inimă. Internetul este în plină creştere a blogurilor fals ortodoxe, care practică un soi de extremism militant contra diverselor rele (mai mult sau mai puţin reale), dar nu se prea omoară după propovăduirea dragostei, a iertării, a îndreptării, a desăvârşirii. Ce să mai vorbesc de situaţiile jenante în care lideri religioşi ai diverselor culte se războiesc în declaraţii şi se ceartă pentru întâietate (remarc, totuşi, aici, şi reversul: recent Patriarhul Ecumenic Bartolomeu şi Papa Francisc au semnat o declaraţie comună pentru avansarea dialogului bilateral. E semn că, cel puţin, încă mai ştim de unde am plecat).

Exemplele pot continua, sunt convins. Dar nu vreau să par absurd. Nu concep o lume lipsită total de anti. Măcar opunerea la răutate şi descompunere trebuie să rămână.

Prin urmare, nu este vorba de a fi anti...«anti», ci de a păstra un echilibru între «anti» şi «pro» şi a le folosi înţelept. Altfel, rămânem blocaţi în opoziţie. Şi nu ajungem nicăieri.

De fapt, despre acest risc este vorba, un risc de care, din când în când, se mai face amintire: încremenirea în proiect. Lipsa de progres şi regresul perpetuu. Ceea ce transformă umanitatea în propriul ei duşman. În anti-umanitate.

Cum ne dăm seama de aceasta? Simplu. Ne dispare chemarea către înalt, către desăvârşire, Un bun barometru, pentru mine cel puţin, este modul în care întâmpinăm o sărbătoare religioasă.

Aşezate din timp în timp, ele au rolul de a scoate pe om din “încremenirea în proiect” şi de a-i oferi o cale şi o ţintă. Pe care noi suntem liberi să le alegem. Iar cea mai pilduitoare sărbătoare în acest sens (pentru creştini mă refer) este chiar Înălţarea Domnului. Care la noi, la români este însoţită în semnificaţii cu pomenirea naţională eroilor.

Dar pe cine mai interesează astăzi calea şi ţinta propusă de Înălţare, când în jur avem propagate căi de carton şi ţinte de moment? Ce importanţă mai are eroismul când pe canalele media vezi adevărate anti-modele de viaţă, care spun că “succesul” şi ”reuşita“ pot fi atinse ocolind sacrificiul şi jertfa de sine. Dimpotrivă, azi dacă vorbeşti de aşa ceva rişti să fii catalogat un prost şi un neadaptat.

Cui mai foloseşte Astăzi că Înălţarea i-a deschis omului drumul de a ajunge acolo unde nu a fost niciodată în istoria sa: dumnezeu după har, unit desăvârşit şi veşnic cu divinitatea, prin Hristos? Cine mai vrea să se “înalţe” acolo, când totul pare să se rezume la “a reuşi aici”? Cine mai bagă în seamă că Înălţarea promite, profetic, revenirea lui Hristos şi, implicit, Judecata divină, când pare că am descoperit nenumărate căi de a scăpa de justiţie şi pedeapsa, fie şi temporară, a răutăţilor pe care le facem? Pare că până şi fireasca asumare a propriilor fapte începe să semene a act de eroism, într-o lume a fugii de răspundere şi de asumare a consecinţelor.

Până şi creştinescul salut „Hristos s-a înălţat” a devenit o raritate, în condiţiile în care cel mai puternic salut creştin „Hristos a Înviat” este uitat de mulţi, la câteva zile după Înviere.

De aceea, dacă ne mai dorim să ieşim din fundătura spre care singuri ne îndreptăm, avem de nimicit câteva “anti”.

Anti-desăvârşirea. Anti-Înălţarea. Anti-eroismul.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite