În slujba biruinţei vieţii

În anii mulţi de convorbiri fascinante cu prietenul meu de suflet, preşedintele Academiei Oamenilor de Ştiinţă, Vasile Cândea, profesorul şi generalul de armată, renumitul chirurg cardiolog, cel care a operat împreună cu fratele lui Christian Barnard, prietenul meu de suflet, repet, îmi povestea cum a salvat mii de inimi scoase afară din piept.

În timp ce aparatele le ţineau locul, iar el „repara” aceste inimi şi le punea la loc în piept şi le făcea să bată din nou.

Această luptă pusă în slujba biruinţei vieţii, care dădea impuls inimilor să bată din nou, această luptă, acest tulburător devotament după ore nenumărate cât dura operaţia (7, 8, 9, 10 ore), răbdarea şi concentrarea şi nervii tari şi voinţa de a da vieţii, cum mai ziceam, drept de biruinţă m-a trimis cu gândul la imaginea medicului care a salvat în braţe un supravieţuitor al tragediei de la Constanţa şi zbaterea ca acesta să respire din nou, ajutând inima lui să bată pentru viaţă, întins pe targă în curtea spitalului.

M-a cutremurat imaginea acestui doctor şi zbaterea lui, repet, şi dăruirea lui şi devotamentul faţă de jurământul depus ca medic.

Acest eroism nu poate avea în mintea mea egal.

Am rămas obligat să spun cititorilor mei câtă admiraţie şi preţuire datorăm medicilor salvatori în toate domeniile medicinei, dar cu atât mai mult astăzi, cred eu, acelor medici şi asistenţi medicali care au îmbrăcat complicatele haine de slujitori ai Terapiei Intensive, în cazul îmbolnăvirii cu atât de greu de învins virusul care face azi ca spitalele noastre să fie din nefericire multe, foarte multe, neputincioase şi dotate insuficient.

Cu atât mai mult mă gândesc astăzi cât de grav şi de tragic este faptul că din 1990, când am Sperat în România, nimeni, niciun partid alcătuit în conducerea lui cu nu puţini dintre oamenii cei mai bogaţi ai acestei ţări nu a făcut niciun spital nou şi modern, dotat la nivel european. Este un fapt care nu poate să nu ne îngrijoreze pentru destinul acestei ţări în care s-a prăduit tot ce se putea prădui, în care s-a vândut tot ce se putea vinde – cu comisioane, bineînţeles – până şi drapelul. În amintita carte din tabletele scrise de curând, „Din psichologia poporului român”, de Drăghicescu, găsim din nefericire un răspuns la această îngrijorare şi mă gândesc la viitorul generaţiilor care azi nu se pot bucura de o şcoală, de o învăţătură, de minte sănătoasă.

Închei aceste rânduri omagiind încă o dată devotamentul medicilor care pun sub ochii noştri atâta suflet în slujba biruinţei vieţii.

P.S. Mă sună la telefon scriitorul şi criticul de artă Vasile Vasiescu şi-mi povesteşte că în satul Bălăneşti, la 10 km de Târgu Jiu, unde se află casa lui de la ţară, transformată în muzeu, sat în care a trecut conducta de gaz metan spre Ungaria şi pe urmele lăsate de excavatoare a năpădit pentru prima dată în acest sat otrăvitoarea ambrozie. Şi satul întreg este cuprins de otrăvitoarea plantă, încât primăria a fost obligată să trimită citaţii fiecărui locuitor să cosească în dreptul gospodăriei şi a proprietăţii lui răscolită de conductă, să scoată singuri din rădăcină ambrozia, care dacă intră şi în lanurile de grâu, porumb şi în vie nu mai creşte nimic decât ea, nemaivorbind de alergia produsă locuitorilor. Îmi amintesc acum că, în toată copilăria şi tinereţea mea şi viaţa mea sub Măgura Slătiorului, nu am auzit niciodată de această floare a răului.