În recreaţie

De îndată ce se suna, treaba era calculată. Ieşeam fuga din clasă, ocoleam vitrina cu premiile obţinute de şcoală la întrecerile pe municipiu, o luam la dreapta pe lângă scara profesorilor, străbăteam apoi holul pe pereţii căruia machetele înfăţişau un cartier din cutii de chibrituri şi iată-ne pe stadion!

Ei, da, mai erau şi temerari care voiau să ajungă primii la „alegeri”, luând-o pe intrarea profesorilor, dar ei riscau suspendări, trimiteri la colţ sau chiar o convocare la cancelarie a staff-ului tehnic de acasă.

Era toamnă şi mingile creşteau cu zecile în castanul dulce din curte, anunţându-şi intrarea în lumea fotbalului printr-un „poc!” sonor. Nu existau jambiere, nici ghete portocalii făcute pe comandă, numai pantaloni de tergal roşi până la luciu şi pantofi butucănoşi.

Acel castan nu era o mană cerească doar pentru fotbalişti, întrucât fructele sale comestibile puteau fi coapte şi mâncate, transformate de mame în piure ori adunate în sacoşă şi cărate zece metri mai încolo, întru îndeplinirea planului pionieresc. Aţi jucat vreodată fotbal cu o castană? E mai iute decât Jabulani, mai dificil de lovit ca mingea de 35, cu traiectorii mai greu de prevăzut decât cele oferite de mingea de 18. Ce să mai spunem de Artex?

Veţi zice, desigur, că era un sport dur, intrările la minge fiind totuna cu intrările la gleznă. Că imperfecţiunile micului fruct maroniu transformau fotbalul nostru într-un fel de rugby sau într-un hochei pe asfalt, cu crose învelite în pantofi. Că driblingurile, voleurile, loviturile cu capul, stopurile pe piept fiind izgonite din acest sport, nu prea mai rămânea mare lucru din el. Vă contrazic, domnilor, vă contrazic. Era fotbal, sau mai bine zis coloana sa vertebrală, certificatul lui de naştere, scris de şuturi cu şpiţul şi de pase cu latul, dar nu cu „tot” latul – altfel, „au, glezna!” -, ci doar cu partea din faţă.

Încercaţi să jucaţi ping-pong cu... citiţi continuarea pe: adriangeorgescu.ro