În dialog cu Magda Cârneci: „Există azi din ce în ce mai multe feluri de a fi angajat în viaţa publică şi de a fi solidar social”

Intelectualilor li s-a reproşat ba că se implică în politică şi în tot ceea ce ţine de civic, amînînd scrierea unor opere esenţiale, ba că, dimpotrivă, sînt apolitici, egoişti, fără preocupare pentru problemele care îi frămîntă pe toţi. Cum vedeţi dvs. această ecuaţie destul de dificilă?

Magda Cârneci: Mă întreb retoric de ce atît de puţini politologi, sociologi, filosofi, istorici, antropologi au intrat în arena publică după 1989 şi au ajuns să se impună în dezbaterea publică, care ar fi avut nevoie atît de mult de punctele lor de vedere experte şi angajate. E adevărat că în anii ‘90 şi pînă spre mijlocul anilor 2000 au existat cîteva voci ascultate şi respectate din aceste domenii, dar spre începutul deceniului actual ne-am cam întors la situaţia de „vizibilitate discretă” a acestui tip de intelectuali. Să se explice această carenţă prin numărul redus de specialişti ai acestor ocupaţii intelectuale în spaţiul românesc, prin dificultatea de a se adapta la noua situaţie profesional-existenţială post-1989, confuză şi instabilă, prin faptul că mulţi au plecat în străinătate, sau prin vechile obişnuinţe ale pasivităţii, conformismului şi retragerii în confortul profesionalităţii şi al intimităţii individualiste, regăsite în faţa unei realităţi din ce în ce mai complexe şi mai anomice? Să se datoreze acest fapt schimbării, slăbirii, impalidării statutului de „intelectual public” în actuala conjunctură mediatică, mult mai concurenţială, în care jurnaliştii de televiziuni private au ajuns mai ascultaţi decît „rezoneurii” de altădată ?

De fapt, între polul „conştiinţei angajate” şi polul „excelenţei profesionale” există o scală cu multe trepte pe care nu e întotdeauna uşor să te situezi. Adesea e greu să găseşti justa măsură între postura de „spectator angajat” a lui Raymond Aron sau cea de „păzitor al valorilor” a lui Julien Benda, pe de o parte, şi, pe de altă parte, cea de „luptător pentru idei” de care vorbea Sartre, sau cea de purtător al unei „conştiinţe critice active”, de care amintea Camus, sau chiar de „activist anarhist”, ca la Chomsky. De fapt, cred că forma de angajare publică a unui intelectual constituie, într-adevăr, o ecuaţie complicată şi mai ales personală, în care intră multe ingrediente.

Trebuie să ai un anume temperament combativ, o anume doză de ambiţie extrovertă, o anume rezistenţă morală şi chiar fizică la uzura spaţiului public – şi nu toţi le avem. Trebuie să-ţi găseşti un ritm propriu al raportului între exterioritate şi interioritate, un echilibru între diverse constrîngeri (profesionale, creative, sociale, familiale), pe care nu toţi îl găsim. Trebuie să-ţi găseşti o modalitate de a nu depinde material de jocul cîmpului politic de forţe ca să poţi să-ţi păstrezi o oarecare autonomie, dacă nu chiar independenţă de gîndire şi judecată. Trebuie să ai forţa de a nu-i imita prea tare pe ceilalţi: dacă cei mai mulţi intelectuali români nu sînt angajaţi în politic sau măcar în civic-social, de ce aş face-o eu? îşi spun mulţi dintre noi.

Trebuie să ai un anume temperament combativ, o anume doză de ambiţie extrovertă, o anume rezistenţă morală şi chiar fizică la uzura spaţiului public – şi nu toţi le avem.

Şi mai trebuie să ştii să-ţi gestionezi bine energia şi timpul. Ca să rămîi şi un profesionist şi să fii şi un intelectual angajat, ai nevoie să procedezi abil şi flexibil, uneori prin „salturi înainte”, alteori prin „retrageri”, prin perioade mai active profesional sau prin perioade mai implicate civic şi public, în funcţie de circumstanţe – iar circumstanţele sînt adesea neaşteptate, dramatice. Şi de fapt, există azi din ce în ce mai multe feluri de a fi angajat în viaţa publică şi de a fi solidar social: poţi să iei atitudine punctuală într-o publicaţie cu ocazia unei polemici culturale sau a unei crize sociale anume care vizează cîmpul valorilor comune, poţi fi activ într-una sau mai multe asociaţii civice, profesionale, umanitare, poţi să semnezi petiţii pentru diverse cauze colective, locale sau internaţionale, poţi să participi la o dezbatere publică pentru o situaţie urgentă, sau poţi să te foloseşti de noile social-media ca să-ţi faci cunoscute opiniile.

Uneori implicarea publică e la vedere. Alteori e vorba de o angajare socio-civică mult mai discretă dar mai consistentă, mai de durată. Cred că există argumente rezonabile şi pentru o poziţie şi pentru cealaltă, ambele au partea lor de îndreptăţire şi de utilitate.

Versiunea integrală, pe LiterNet.