Vânzătoarea îl cunoaşte, nu e nici pe departe prima oară când bătrânul îşi lasă un sfert de pensie la second-hand. Astăzi e hotărât, în primul rând, să îşi cumpere o geacă. A probat vreo 30 de modele şi a exasperat pe toată lumea care stă la coadă (de fapt, de unde vin toţi oamenii ăştia, în mijlocul săptămânii, dimineaţa? De ce nu sunt ei la lucru? De ce nu sunt în alte locuri?). În micul haos din magazinul de haine la mâna a doua, domnul B răscoleşte febril toate coşurile, punând întrebări la care nici măcar nu aşteptă un răspuns. „Cât costă pantalonii ăştia? Dar ăştia? Dar ăştia? Dar ăştia? Dar ăştia? Dar ăştia? Dar ăştia? Dar ăştia?“. „Dar un flanel pepit nu aveţi?“. „Unde găsesc o geacă într-o singură culoare? Mi-ar plăcea o geacă într-o singură culoare. Nu îmi plac astea pestriţe. Mă rog, în mai multe culori, dar aşa le spun eu, pestriţe!“.

Rând pe rând, domnul B umple o plasă cu haine, două, trei, îşi calculează banii, „a spart“ aproape toată pensia, dar încă îşi mai poate permite ceva. Trece la genţi. „Asta roşie cât e? Asta albastră? Dar coşul, coşul ăsta?“. E un coş de paie, imens, maron, perfect de mers cu el la plajă, pe malul mării, desigur uşor destrămat, dar încă bun să mai poată fi folosit în cine ştie ce excursie. Domnul B îşi ia şi coşul, nu se ştie când i-ar putea folosi. Ajunge la jucării. Răscoleşte febril printre ursuleţii văduviţi de urechi, iepurii murdari şi păpuşile cu feţele pătate, trece la alte animale indefinite, apoi pipăie dinozaurii, întoarce pinguinii pe toate părţile, se holbează îndeaproape la roboţi. Totuşi, domnul B nu e mulţumit. Bagă mâna adânc în cutia cu minunăţii căzute în dizgraţie, caută ca un magician în joben, răscoleşte, se încruntă, se strâmbă şi, într-un final, privirea i se luminează. Extrage, spre exasperarea vânzătoarei, un imens crocodil verde, care are un singur ochi.

Domnul B este cât se poate de încântat, mototoleşte crocodilul în mâinile imense şi îl duce la urechi. Îl verifică, îl ascultă ca pe un ceas neîntors de multă vreme, îl miroase, apoi expresia feţei i se schimbă din nou. „Nu e bun!“, rosteşte şi îl aruncă înapoi în cutia cu jucării. „E, şi cam de ce nu e bun? Ce are?“, întreabă vânzătoarea, vizibil enervată de clientul pretenţios. „Păi nu face nicicum! Nu cântă! Ştiţi, eu am venit azi de fapt să cumpăr un crocodil care cântă. Nu ştiu cum să vă spun. Pur şi simplu... un crocodil cântător. Aşa ceva nu aveţi?“.