În apărarea „Aurorei“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Fără îndoială că filmul lui Cristi Puiu nu este unul comercial, cum susţin şi majoritatea criticilor, dar nici autorul n-a vrut să facă aşa ceva şi nici publicul care a umplut sălile, măcar la spectacolele de gală, nu pare să fie interesat de acest aspect.

Nu, Doamne fereşte!, nu vreau să apăr „salvele" vaporului cu acelaşi nume, care au deschis calea asediului Palatului de Iarnă şi, pe cale de consecinţă, a declanşării terorii bolşevice! Misiunea ar fi imposibilă. Vreau, de fapt, să iau apărarea ultimului film al lui Cristi Puiu, supus, măcar uneori, unor interpretări ciudate. Am procedat la fel şi în cazul celui mai recent film al lui Nae Caranfil, „Restul e tăcere", trecut şi acesta prin furcile caudine ale unei critici câteodată neghioabe. Sigur, acuzaţiile au fost diferite - dacă Nae Caranfil s-ar fi făcut vinovat de un fel de calofilie, Cristi Puiu a primit acuze cumva opuse, de genul unui oarecare hiperrealism. Ceea ce mi se pare mie limpede este că, în ambele cazuri, oricât de diferite ar fi ele, avem de-a face cu nişte opere de vârf, probabil cu nişte capodopere cinematografice şi, de bună seamă, capodoperele sunt greu de suportat.

Una dintre cele mai amuzante acuze aduse filmului „Aurora" este aceea că nu este un film „comercial", de parcă „comercialitatea" ar fi unul dintre atributele valorii când, de fapt, lucrurile stau exact pe dos - poţi număra pe degetele de la două mâini situaţiile în care cele două dimensiuni se întâlnesc! Şi, de altfel, filmele româneşti ale ultimului deceniu, de la „Marfa şi banii" încoace, în ciuda succesului de critică şi internaţional, nu au umplut în general sălile de cinema din România decât, eventual, la spectacolele de gală, mai ales dacă acestea urmau unui „Palme d'Or" sau altui premiu internaţional de pres­tigiu. În cazul „Aurorei", mi se pare interesant că a făcut sală plină, la spectacolul de gală de la Iaşi, în ciuda celor trei ore ale sale şi a temperaturii ambientale de 10-11 grade Celsius, ba chiar spectatorii au avut curajul să se întindă şi la discuţii ce au depăşit şi ele o oră şi jumătate.

De altfel, Cristi Puiu însuşi, într-o discuţie de a doua zi, era foarte conştient că nu făcuse un film „comercial", pentru simplul motiv că nici nu voia să facă aşa ceva! Ştia prea bine că, atunci când aud de un film de trei ore, difuzorii strâmbă din nas, gândindu-se instantaneu că „pierd" un spectacol pe după-amiază programându-l. Interesant este şi faptul că Puiu nu intenţiona să devină şi protagonist al filmului, dar din cei circa 30 - 40 de actori trecuţi prin casting nu a găsit vreunul care să se potrivească rolului, aşa cum îl gândise. Tot răul spre bine, până la urmă, aşa ne-am putut întâlni şi cu uriaşul talent actoricesc al regizorului, pe care nu i-l bănuiam, în ciuda expresivităţii făpturii sale. Să duci în spate un film de trei ore nu e uşor nici pentru un actor calificat, cum bănuiesc, dar să ai performanţe atât de strălucite în scenele de mare tensiune, cumva torenţiale, trebuie să fi fost cu atât mai dificil.

Şi, până la urmă, faptul că nu e un film „comercial" nu-l exclude neapărat de la difuzare. Dna Ramona Mitrică, directoarea Festivalului Filmului Românesc de la Londra, care vrea să recomande „Aurora" dlui Mike Collins, curatorul ediţiei din această toamnă, tocmai mi-a scris că filmul are deja un distribuitor pentru Regatul Unit. Să fie într-un ceas bun. Şi, de bună seamă, la mai mulţi, asta măcar pentru a face în ciuda criticilor de film mioritici. Unora dintre ei, desigur! 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite