Îmi place să cred că "bloggereala" s-a liberalizat şi "igienizat". Umanitatea de "reţea"

Îngrămădiţi,plămădiţi de caractere-la propriu şi la figurat-căci fiecare literă ascunde,ca un puzzle, o porţie de umanitate,fie scriem, numai să scriem, ca nişte paşoptişti care şi-au greşit epoca şi suferă înţepeniţi între două lumi,fie ne recunoaştem teleportând condeiul într-o arenă publică.Bloggereala-aşa e alintată de adepţii ei intimi şi consecvenţi-s-a liberalizat şi igienizat. Pe mulţi dintre noi,bloggereala îi fericeşte.Cultura blogului?

Îmi place să cred că bloggereala s-a liberalizat şi pe alocuri, dacă îmi e îngăduită formula, s-a „igienizat”.

De fapt, citind bloguri şi scriind la rându-mi în trendul acesta postmodern, îmi dau seama că spaţiile online au magia lor, lăsând să locuiască în aceeaşi grădină, deopotrivă, eticheta autenticului şi vocea impersonalului.  În plus, marşul taifasurilor virtuale nu are niciodată o destinaţie precisă, ci suferă de comportamentul unui pelerin care se exilează din casă în casă, ori din „home” în „home”, mulţumită încrengăturilor de socializare.

Privesc însă la tot ce se întâmplă şi ne adună în joaca de-a v-aţi ascunselea, dincolo de avatare, de polemici, de porecle care fac din Poiana lui Iocan de odinioară un mutant mecanizat şi accesorizat, un cal troian din care ţâşnesc, mai cu viclenie, mai cu naivitate, figuri sapienţiale, nume „de brand cultural”, liberi cugetători.

Îngrămădiţi şi plămădiţi de caractere- la propriu şi la figurat, căci fiecare literă ascunde, ca o piesă de puzzle, o frimitură de umanitate din fiinţa autorului de dincolo de ecran- fie scriem, numai să scriem, ca nişte paşoptişti care şi-au greşit epoca şi suferă înţepeniţi între două lumi, fie cunoaştem şi ne recunoaştem, prin tot ce zvâcnit printr-un condei teleportat dintr-o conştiinţă într-o arenă publică. Bloggereala, căci aşa e alintată de adepţii ei intimi şi consecvenţi, ascunde umanitatea de „reţea”.   

E drept că de multe ori am avut capriciul de a înţelege (şi neputinţa de a reuşi) cum se face de „oamenii mici” ajung „mijlocii” scriind despre „cei mari”, uneori ticălos şi resentimentar, alteori recalcitrant, dar cel puţin în acord cu propriile simţiri. Dar ca orice umanitate, are şi ea, păcatele ei, şi scrima de cuvinte nepotrivite nu e neapărat o anomalie, ci un proces de normalizare a celor slabi şi a celor înzestraţi cu voinţa de putere.

Spuneam că petecul nostru de lume cu noduri de reţea s-a igienizat. Blogul a devenit un exponent cultural şi de bună seamă, „şi-a scris”, în timp, propria cultură.

Frumuseţea, aşa-zicând, stă în ambiţia accelerată a acestui univers de a sfida timpul făcându-şi cultura nemuritoare doar pentru că e scrisă, un privilegiu de care mulţi uită. La limită, a scrie dirijează nevoi mărturisite şi o sete de bunăstrare interioară. Vorba lui Baudrillard, omul modern îşi dedică tot mai puţin timp producţiei prin muncă şi din ce în ce mai mult producerii şi reinventării neîncetate a propriilor sale nevoi şi bunăstări. (…) Daca uită, i se va reaminti amabil şi prompt că nu are dreptul să nu fie fericit .

Pe cei mai mulţi dintre noi, „bloggereala” îi fericeşte. Iar dacă stai să te uiţi la rădăcinile native ale acestui spor de omenire- blogging- şi nu la versiunea hămesită cu care m-am jucat eu aici, într-un surghiun regional- bloggereală- veţi zări aspectul continuu şi consecvent al acesteia pe care engleza îl recunoaşte. E o subtilitate care face parte din „cultura blogului”. În curând, o să ajungem să vorbim, mai metaforic, mai în serios, despre „antropologia lui”.