© Ultimul trabuc

Bolivia prieteni, brumărel, jungla boliviană 1967. Murdar, slăbit, bolnav de paludism, dizenterie, cu sănătatea şubredă de astmul moştenit din copilărie, tuşind, CHE îşi fuma ultimele zile.

Moartea l-a făcut mai celebru decât era, pe model Hollywoodian, Kurt Cobain, Tupac Shakur sau Marilyn Monroe, un fel de „dying to live”. Acest Hristos pentru stânga postbelică, eliberator de sentimente identitare, revoluţionare, a fost om politic, un ideolog al Kalashnikovului sau criminal cum zbiară înfierbântaţi cei de dreapta.

Există o distanţă considerabilă între reflexiile jucăuşe ale dlui. Pleşu şi scârba elitist-veninoasă a dlui. Tismăneanu, faţă de stânga în genere, de CHE în particular.

Dl. Tismăneanu îl tratează pe CHE în afara contextului: războiul rece şi decolonizarea.

India dle. Tismăneanu nu a fost eliberată doar prin suferinţă şi oceanul de flori a lui Mahatma Gandhi, ci şi pentru presiunile sociale militante ale naţionaliştilor indieni. Să fim serioşi! Cineva chiar crede că decolonizarea s-a făcut cu „avionaşe de hârtie” după cum bine zicea Manole?

Şi ca să înţelegem vremurile, decolonizarea şi revoluţia au modificat şocant harta politică a globului. Numărul de state independente din Asia a crescut de cinci ori iar în Africa, unde în 1939 era un  singur stat liber, acum sunt cincizeci. Chiar şi în continentul american, remarca  Eric Hobsbawm, unde decolonizarea timpurie a produs drept rezultat naşterea a vreo douăzeci de state independente,  decolonizarea a  mai „adaugat  vreo zece”.

Mai mult, dl. Tismăneanu analizează managementul economic al revoluţionarului CHE, uitând că lumea a treia s-a confruntat cu un fenomen căruia n-a putut în perioada razboiului rece să-i facă faţă, din nimic: subdezvoltarea economică şi socială.

Dezechilibrele postcoloniale ale integrării internaţionale au fost amplificate în plan financiar de investiţiile directe sau de creditele internaţionale. Ţările în curs de dezvoltare  au beneficiat,  în cursul anilor `70 de politica uşilor deschise, un sfert din stocul mondial al investiţiilor directe în străinătate, însă propriile lor capitaluri  nu controlau  decât 5% din acest stoc, iar propriile lor clasamente nu reprezentau deseori decât simple reţele ale coorporaţiilor economiilor dominante. N-aş vrea să uit nici de explozia demografică (dublare a populaţiei în mai puţin de 30 de ani) care a caracterizat lumea a treia, aflându-se şi ea la originea dezechilibrelor.

Discuţia este complexă, cu bile albe şi poate mai multe negre pentru modul în care unele state recent apărute în atlas au hotărât să-şi administreze politicile industriale şi agricole.

Cert este că în aceeaşi măsură, exagerarea personalităţii comandantului CHE, precum un Rambo în luptă cu sistemul, cât şi distrugerea acestui simbol revoluţionar de către neoconservatori, nu fac bine  istoriei, fiind doar nişte interpretări extreme care binenţeles au şi corespondenţi.

Observând şi nemulţumirea dlui. Pleşu: „UNESCO anunţă că a decis să includă pe lista patrimoniului planetar pe care se simte obligată să-l protejeze (Memory of the World Register) documente privind viaţa şi opera lui Ernesto „Che” Guevara. E vorba de 431 de manuscrise ale martirului insurgent şi de 567 de scrieri despre el sau referitoare la isprăvile sale” m-am hotărât să fiu profan.

Cei doi stimabili domni încearcă într-un fel să-l demitizeze pe CHE.

Traversând în diagonală istoria, precum tov. Tismăneanu cred că aş putea afirma fără prea multă prudenţă că şi Napoleon a fost doar un criminal, ce a înecat în sânge Europa, dar totuşi a eliberat naţiunile.

Mergând pe acelaşi palier raţional, suntem liberi să strigăm în gura mare, că faimosul cântec al libertăţii, „La Marseillaise” ar trebui ascuns în cufărul istoriei, fiindcă este un evident cântec de război contra poporului german: „imnul Franţei, «La Marseillaise», este perceput ca un cânt al libertăţii, democraţiei şi demnităţii umane. Pe alocuri el sună aşa: «Auziţi, câmpii, cum ugesc aceşti sălbatici soldaţi? Ei vin până în braţele noastre, să ne ucidă fiii şi soţiile! Să mărşăluim, să mărşăluim, pentru ca un sânge necurat să ne adape brazdele!» Este, evident, la origine, un cântec de război. Nimeni nu-i va reproşa lui Rouget de Lisle că în primăvara anului 1792, când Franţa era invadată, a înţeles să-şi electrizeze compatrioţii cu asemenea cuvinte. Problema este însă că ceea ce s-a numit mai întâi «Cântecul de război al Armatei de la Rin» a devenit imnul Franţei, imnul unei mari naţiuni moderne, al unei naţiuni far. În ultimii ani au circulat vorbe că s-ar pregăti o remaniere a textului. Şi asta ar fi stupid. Cum să cenzurezi «La Marseillaise»?!” Boia.

Exemplele mai apropiate nu ne lipsesc: BOR a putut trece peste micile şi simpaticele crime ale voievodului „beţiv şi curvar” ar spune unii, Ştefan cel Mare, canonizându-l!

Interesante interpretări nu?