Ăsta da coşmar: mineriada din ianuarie 1999!

Minerii acţionau disciplinat, cu o structură de comandă perfectă, întrecând în maşinărie forţele de ordine.

În balamucul lui ianuarie 2012, nimeni n-a observat  că s-au împlinit 13 ani de la mineriada din 18-23 ianuarie 1999, acţiune de protest luând înfăţişarea unui tăvălug al ortacilor spre Bucureşti, oprit nu de forţele de ordine, incapabile până la idioţenie, ci de Pacea de la Cozia, încheiată (caz unic în istoria modernă) între premierul de atunci al României, Radu Vasile, şi un infractor, Miron Cozma.

În ianuarie 2012, regimul Băsescu s-a confruntat şi el cu o provocare asemănătoare din partea realităţii,  e drept, infinit mai uşoară decât cea căreia a trebuit să-i facă faţă regimul Constantinescu. Nu ştim cum a fost receptată provocarea din ianuarie 2012 în punctele-cheie ale Puterii: Preşedinţie, Guvern, conducerea PDL. Ştim însă, graţie memoriilor publicate până acum de preşedintele Emil Constantinescu, de premierul Radu Vasile şi de purtătorul de cuvânt al Guvernului, Răsvan Popescu, cum a fost percepută de regimul CDR   mineriada din ianuarie 1999.

La nivelurile instituţiilor-pilon ale comenzii politice - Guvernul şi Preşedinţia - marşul cel lung al minerilor lui Cozma, amintind, prin trecerea munţilor, de cel puţin un fragment din Marşul cel lung al comuniştilor lui Mao, e trăit ca un sfârşit de lume. Lui Emil Constantinescu i se spune să se mute de la Cotroceni într-un loc sigur. Însuşi preşedintele se interesează dacă locuinţa sa din Pangratti are porţile şi ferestrele bine apărate. Răsvan Popescu, funcţionar la Palatul Victoria, dă telefoane pentru a vedea cum se descurcă autorităţile în tentativa de a stăvili curgerea „mutrelor negre" spre Valea numită Bucureşti. Premierul Radu Vasile pleacă la Cozia ca spre un loc de unde nu va putea fi scos decât doar cu sicriul. Sentimentul e real. Nu însă şi temeiul în real găsit de cei trei rememoratori: Emil Constantinescu, Radu Vasile şi Răsvan Popescu. Aceştia văd la mulţi ani după în mineriada din ianuarie 1999 fructul unei conspiraţii interne şi internaţionale. O vedeau astfel şi atunci? Mai mult ca sigur da. Responsabilii cu ordinea de drept căutau să-i convingă de existenţa unui dedesubt tenebros, în care se amestecau subversiunile din interior şi complicaţiile din exterior. Multe dintre notele mişcării primeau explicaţii conspiraţioniste când, în realitate, ele trimiteau la normal.

Minerii acţionau disciplinat, cu o structură de comandă perfectă, întrecând în maşinărie forţele de ordine. Părea, la o simplă privire, că minerii erau militari şi că militarii erau civili. Explicaţia e însă simplă. Munca în mină presupune, prin ea însăşi, disciplină de fier, respectarea riguroasă a procedurilor standard, ascultarea oarbă a şefilor. Fără această disciplină straşnică, minerul are puţine şanse de a ieşi la suprafaţă, din şut, altfel decât cadavru sau, mai rău, altfel decât nume pe un trup ce nu se mai găseşte. Şi forţele de ordine, Jandarmeria, Poliţia, funcţionează în structură de disciplină. Între mineri şi militari era însă o deosebire de esenţă. Jandarmii şi poliţiştii ştiau că trebuie să asculte ordinele, că trebuie să acţioneze disciplinat şi unitar doar din paginile regulamentelor. Dacă o luau razna, riscau o pedeapsă cu tăierea din salariu sau cu o săptămână de arest. Minerii ştiau însă asta din viaţa de fiecare zi. Orice nesocotire a disciplinei însemna pentru ei sancţiunea finală: accidentul mortal. Se poate spune astfel că în ianuarie 1999 s-au confruntat două armate deosebite prin pregătirea de război. Cea a minerilor venea în luptă cu un război trăit zilnic. Cea a jandarmilor, cu un război învăţat doar pe hartă. Într-o confruntare armată contează enorm şi moralul. Oastea minerilor era din acest punct de vedere net superioară oastei oficiale. Fiecare obstacol se constituia într-o provocare. După coborârea unui versant, după spargerea unui baraj, conştiinţa victoriei dădea naştere beţiei de a merge mai departe. Alta ar fi fost poate soarta mineriadei din ianuarie 1999 dacă oastea din Vale ar fi întâmpinat un prim baraj inexpugnabil. De ce nu s-a realizat acest baraj? Toţi cei trei memorialişti caută răspunsul în ceea ce ei numesc trădarea Structurilor. Nici vorbă de trădare. Explicaţia o dă lipsa de minim profesionalism. Structurile din ianuarie 1999 erau alcătuite în mare parte din ofiţerii de pe vremea lui Ceauşescu. Acei ofiţeri pe care Viorel Domenico îi surprinde în excelenta sa carte „Revoluţia de ghips", comportându-se în zilele lui decembrie 1989 ca nişte soldaţi şvejk înălţaţi în grad.

Ion Cristoiu este scriitor şi jurnalist, autor al mai multor cărţi de proză, de studii de istorie literară şi de eseuri pe teme de istorie, politică şi literatură şi scrie pentru ''Adevărul''.