3 ani la adevărul.ro

Nu sunt din fire din cale afară de atent la aniversări. Cu atât mai puţin la cele ce au legătură strict cu persoana mea.

Nici textelor mele nu le acord prea multă atenţie. Aşa se face că multe dintre ele, îndeosebi cele apărute prin felurite publicaţii în vremea când nu aveam încă un pc, texte pe care le scriam de mână şi apoi le dactilografiam înainte de a le trimite redacţiilor, s-au pierdut într-o consistentă parte. De abia din 2009 încoace, am început să le arhivez mai atent, ba chiar să le „salvez”, pe unele reunindu-le între coperte de carte.

Arhivarea electronică şi memoria computerului mi-au sărit în ajutor în urmă cu câteva zile arătându-mi că se împlinesc, iată, trei ani de când scriu la adevărul.ro

Cum am ajuns să o fac? În zilele şi serile ediţiei din anul 2012 a Festivalului Naţional de Teatru, în timpul unei discuţii din pauza unui spectacol cu Simona Chiţan, redactor la cotidianul Adevărul, aceasta mi-a vorbit despre proiectul platformei de bloguri. Proiect la care se lucra în aceste zile. M-a întrebat dacă nu aş fi interesat să colaborez. Am spus că mă voi gândi, că sunt de modă veche, că îmi place presa tipărită, că nu am timp, că nu dau prea multe şanse proiectului. Mai ştiu eu ce am spus? 

Cert e că, la un moment dat, într-o bună zi care chiar s-a dovedit a fi bună, aruncând o privire asupra ediţiei on line a Adevărului, la puţine zile de la discuţia cu Simona, am observat o „ciudăţenie”. Filosoful Andrei Pleşu care, la un moment dat, renunţase la colaborarea cu Adevărul, a decis să revină căci ceva se schimbase la ziar şi în conducerea lui. Şi să revină nu oricum. Ci în condiţia de blogger. Dacă nu mă înşel, articolul său din ziua respectivă se chema chiar aşa- Blogger la Adevărul- era scris, ca de obicei, cu umor şi autoironie, ambele legate de noua ipostază a binecunoscutului cărturar. Aşadar, proiectul demarase.

Câteva săptămâni mai încolo, pe aceeaşi platformă devenită funcţională şi care avea deja un număr nu foarte mare, dar totuşi defel neglijabil de colaboratori, un mult mai tânăr coleg de critică teatrală a scris un articol poate puţin cam înflăcărat, poate prea partizan în favoarea unei formule de teatru, singura care… Am simţit nevoia unor nuanţări. Am întrebat-o pe Simona Chiţan dacă e posibil, era posibil creându-mi-se propriul meu blog.  Mi s-a cerut un cv, o fotografie şi primul text.

Iulia Roşu a făcut rapid ceea ce trebuia să facă din punct de vedere tehnic şi uite aşa m-am ales cu propriul meu blog. Care mă recomanda drept critic de teatru. Ceea ce şi eram, ceea ce sunt şi acum, nu înainte de a fi profesor universitar, ocupaţia care îmi asigură cele necesare traiului. În principiu, urma să scriu săptămânal un articol despre teatru. Atât şi nimic mai mult.

Frecvenţa convenită a fost chiar de a doua sau a treia zi încălcată, tematica articolelor mele s-a lărgit şi ea. La mijloc a fost iarăşi o întâmplare. În ianuarie 2013 a murit controversatul regizor Sergiu Nicolaescu, Iulia Roşu m-a întrebat dacă nu vreau să scriu ceva pe tema aceasta, la început am ezitat, apoi am acceptat. Articolul a avut rating. Urmarea imediată a fost că am început să scriu mai des pe adevărul.ro, să mă ocup şi de altceva decât de teatru, să revin la comentariul politic pe care îl mai practicasem cândva într-un cotidian judeţean.

Totul a fost posibil graţie deplinei libertăţi de care m-am bucurat din partea administratorilor platformei şi a conducerii editoriale a ziarului. Şi aceasta pentru că tocmai acesta a fost scopul în care a fost creată platforma de la adevărul.ro. Acela de a asigura deplina libertatea de exprimare celor ce au ceva de spus. Articolele de pe platforma adevărul.ro nu exprimă obligatoriu poziţia editorială a ziarului, dar nici nu o contrazic prin aceea că totul este permis, numai încălcarea normelor bunului simţ, nu. Chiar şi atunci când e vorba despre pamflete sau de articole ce vor să amendeze derapajele atitudinale de orice fel. Fie şi derapajele ale unor persoane publice, „importante”. Am scris şi din acestea, am fost ameninţat cu procese, nici unul nu s-a concretizat.

Nu cu aceste ameninţări nu mă împac eu. Şi nu de ele mă tem. Ci cu acei postaci anonimi, cam unii şi aceiaşi, replici peste ani ai lui Farfuridi şi Brânzovenescu. Curajoşi ca şi aceştia. Cei mai mulţi agramaţi. Care, prin simplul fapt că posedă un computer, se cred îndreptăţiţi să îmi recomande ce să scriu şi cum să scriu. Servi ai insultei, ai calomniei şi ai insinuărilor de tot felul. Laşi prin definiţie, indivizi care, la adăpostul pseudonimelor vânătoreşti  şi altele asemenea, îşi imaginează maladiv că le este îngăduit orice. Inşi care au ceva de comentat chiar înainte de a-mi fi citit articolul. Care recurg  la etichetări. Etichetări ce se bat cap în cap.

Am fost calificat de aceşti hiperactivi, cum îi numea regretata Magdalena Boiangiu, oameni recrutaţi, cel mai frevent, dintre cei ce „nu ştiu să citească ziarele”, o categorie identificată de aceeaşi Lena Boiangiu, ba pesedist, ba băsist, ba antibăsist, ba obsedat de problemele TVR, ba interesat pecuniar de dificultăţile acesteia fiindcă cineva mi-ar fi promis un post în ierarhia instituţiei din Calea Dorobanţi. Amuzant, dacă nu de plâns pentru micimea unuia dintre autorii acestei alegaţii e că acuzaţie a venit din partea unui personaj încatenat politic, cam ahtiat după funcţii şi flămând după bani, vinovat şi el de dezastrul TVR. Pentru „consolidarea” căruia era retribuit lunar. Sper să nu mai fie. Sper ca partidul lui să îl „ sară” de pe lista de candidaţi la noul CA al TVR. Totuşi, ulciorul nu merge de prea multe ori la apă. Chiar şi în România.

 Urmare a ceea ce am scris, am fost înfierat pe postul public de televiziune că îl critic pe şeful lamentabil al acestuia de sluguţa lui bretelată. Încă plătită şi menţinută pe ecran de o conducere interimară timorată. O mare campioană a democraţiei şi a stângismului pe stil nou, critic de teatru şi ea, despre ale cărei acţiuni interesate am scris în urmă cu vreo doi ani, i-a trimis un mail şefului de atunci al Secţiei Cultură a Adevărului ameninţând că va declanşa o campanie anti-bloguri în săptămânalul în care scrie, dacă voi mai fi lăsat să colaborez la acest ziar. Nu a făcut-o. Azi are şi ea blog pe adevărul.ro. Detaliu comic, lămuritor asupra felului de a fi al persoanei în cauză, dar care dovedeşte deopotrivă impactul platformei de bloguri adevărul.ro. Fascinaţia exercitată de ea. O platformă care are azi mai bine de 300 de contributori.

Aş vrea să mă număr printre ei încă cel puţin 3 ani de acum încolo. Fără acompaniamentul şi sâcâiala unor vânători şi a altor asemenea lighioane sau lichele.