2020 - anul intimităţii. Confesiuni de scriitor (II)
0
2020 a fost anul intimităţii colective. Timp de şase luni, 23 de scriitori au analizat spaima şi plictiseala, surescitarea şi lipsa de vitalitate, criza individuală şi socială cauzată de pandemie. Cele mai frumoase confesiuni, în câteva citate semnificative. Invitaţii ZFR, decupaj subiectiv.
Pandemia a suspendat timpul împreună. Impusă, solitudinea fiecăruia a vibrat însă colectiv.
Începând cu luna iunie 2020, o dată pe săptămână, scriitori şi artişti români sau de expresie franceză au fost invitaţi să se exprime pe Zoom France Roumanie, în franceză, şi pe Adevărul, în româneşte, pentru a analiza la cald, în ce mod ne-a afectat (sau continuă să ne bulverseze) criza, individuală şi colectivă, cauzată de pandemie.
Clarviziunea lor e preţioasă, împărtăşirea colectivă e salvatoare. Le mulţumesc, cu afecţiune.
2020 anul intimităţii. Decupaj subiectiv (II).
Andreea Apostu. N-aş zice că e vorba de curaj, ci de autenticitate şi sensibilitate ca să poţi explica, întra-atât de firesc, trecerea de la “intimitate“ la “extimitate“ prin intermediul literaturii, declanşată de izolare:
„Încătuşarea corpului în spaţiul restrâns de acasă a fost însoţită de o descătuşare interioară. Prin urmare, în ciuda izolării, am avut un puternic sentiment de libertate. Faptul de a scrie a fost, cred, un mecanism psihologic de apărare. Pentru mine, ieşirea interioară din izolare din timpul stării de urgenţă a fost cred mai importantă decât ieşirea ulterioară a corpului.“
Irina-Roxana Georgescu. Orice rând din jurnalul său de pandemie poate deveni un “intro“, o formulă poetică a vremurilor bizare pe care le trăim:
„Mobila de dormitor miroase a lemn şi a pal. Am lustruit fiecare centimetru, fiecare sertar, raft, în interior şi în exterior. M-am prăbuşit în pat spre unu noaptea, fericită că, în sfârşit, după şase luni, nu-mi voi mai ţine hainele în saci de plastic.“
Şi dacă pandemia e o şansă de a (re)citi o scrisoare, trimisă şi nouă, celor din societatea de consum, de.... Epicur? De ce ar fi oportun s-o citim, explică Ciprian Apetrei, cu instrumente de profesor de filozofie şi jurnalist:
„Nu este comod sa petreci mult timp în propria companie. Niciodată nu a fost. În epoca multiplicării formelor de comunicare şi de transport, tot globul ne stă la dispoziţie pentru a fugi de noi înşine. Pandemia ne-a pus, însă, piciorul în uşă.“
Poetul Stéphane Lambion ne legitimează pornirea de a fi mai intimi unii cu alţii pe timp de pandemie. Iar izolarea între cei patru pereţi ai unei pagini, furată timpului profan, este, de fapt, pentru scriitor, o normalitate, adică un paradis:
„Sentimentul de criză colectivă a permis relativizarea noţiunii de intimitate: din moment ce există un virus care ne face să ne confruntăm, în mod colectiv, cu tot ce poate fi mai intim (raportul cu moartea), pot să împărtăşesc în voie lucruri din intimitatea mea – să mă extimez – fără ca asta să pară impudic sau deplasat.“
Pentru că singurătatea devine o soluţie, ne putem bea cafeaua cu o amintire despre Constantin Noica şi cu pisicul Totoro. De fapt, cu scriitoarea Ioana Stancescu şi jurnalul ei de pandemie:
„O dată pe săptămână, comand pizza sau burgeri pe care îi mănânc la televizor, în timp ce mă uit la filmele mele de artă. Cultura creşte pofta de mâncare, îmi zic şi mai arunc o privire pe fereastră. În continuare, nimeni. Lipsa celorlalţi, mai ales într-un cartier ca al meu al cărui farmec e dat de păienjenişul de străduţe mărginite de case şi grădini, mă dezechilibrează. Măcar o dată, timpul are tot timpul din lume. Ne-am izolat în prezent. Fiecare în al lui. Singurătatea devine o soluţie.“
Bancuri cu ardeleni, fabule de La Fontaine şi un optimism molipsitor: un pic altfel despre pandemie, cu scriitorul şi traducătorul Sylvain Audet:
„Mă îndoiesc că vom trăi în curând o revoluţie, aşa cum unii şi-o doresc din toată făptura ! Ar fi însă timpul să ne corectăm obişnuinţele, să repunem în discuţie relaţia cu natura şi cu ceilalţi, să ne temperăm apetitul autodistructiv. Mă tem, vai, că are atâta dreptate La Fontaine, cel din Lupul şi Vulpea... “
Cu eleganţă naturală, pianista Axia Marinescu ştie că ceva rămâne preţios în aceast context inedit: misterul (intact) al intimităţii.
„Chiar dacă prezenţa fizică nu mai exista, contactul nu a fost pierdut. Toate acestea au, de asemenea, un farmec, pentru că ne confruntăm cu sunetul vocii celor pe care îi iubim. Perioadă atipică pe care o trăim (şi pe care nu credeam că am fi putut-o trăi în secolul 21), stăpânită de o pandemie cu iz medieval, ne resituează în raport cu priorităţile şi semnificaţia vieţii.“
Dacă diagnosticul pe care Ioana Pârvulescu îl pune vremurilor ce vor veni ne dă fiori, modul cum îl rosteşte, cu vorbe de scriitoare, e o deplină bucurie:
„Nu m-am prea priceput să mă uit în viitor, trecutul fiind specialitatea mea. Dar uitându-mă în trecut, aş spune că după o asemenea experienţă omenirea nu numai că nu devine mai înţeleaptă, ci dimpotrivă, o cam ia razna (gândiţi-vă ce s-a întâmplat după Marele Război, cum au arătat „anii nebuni“ şi tot ce-a urmat). Dacă atunci erau anii nebuni, acum cred că vor fi mai degrabă anii descreieraţi –, iar de asta chiar mă tem, de o epocă lipsită de creier. Stă în firea omului să nu înveţe mare lucru din experienţele altora sau poate că o viaţă nu e niciodată suficient de lungă ca să apuci să înveţi esenţialul. De aici disperarea părinţilor, utopia de a transmite urmaşilor ceva deja înţeles de ei.“
Alina Pavelescu şi şarja nemiloasă a verbului său: despre singurătate, dintr-o cu totul altă perspectivă.
„Singurătatea oamenilor străzii nu are în sine nimic melancolic, sau estetic, sau şic, nu seamănă cu singurătatea aşa-zisă «a poeţilor», care e o singurătate căutată, adesea de-a dreptul orgolioasă. Şi probabil că tocmai din cauza acestui aspect al său, umil, lipsit de aura eroismului, despre ea nu se vorbeşte aproape deloc. Ce poţi să spui – şi să sune confortabil - despre singurătatea omului care are nevoie disperată de ajutor şi care e obligat să se descurce pe cont propriu într-o societate slabă şi bolnavă? Reflectând la asta, a trebuit să admit că, de fapt, nu virusul în sine mă speria cu adevărat, ci această singurătate forţată a individului în mijlocul unei societăţi alienate.“
Viziunile şi previziunile scriitorului Augustin Cupşa pe o… plajă:
„E un moment bun de căutăre a grupurilor mici şi relevante emoţional, al unor alegeri mai bine gândite, al meditaţiei şi al naturii. După prof. Paul Freedman, de la Yale, chiar şi obiceiurile alimentare se vor schimba, vom găti mai mult acasă, vom mânca mai degrabă într-un bistro decât în marile restaurante de dinainte. Deşi pentru mine cel mai bine e să mănânci pe plajă, împreună cu pescăruşii.“
Lucidă, autentică, fără nicio complezenţă, romanciera Simona Sora. Sau cum să aşteptăm un an mai bun fără iluzii şi fără deziluzii:
„Nu cred că ieşim din izolare: sîntem etanş izolaţi în lumile noastre mici şi înguste. De cîte ori apare cîte cineva care ne arată o cale de a stabili vagi legături între noi, ne transformăm în ironicii/ scepticii/ păţiţii de serviciu.“
De ce scrie poeta Doina Ioanid despre ridichi, în pandemie, şi primejdia colectivă a interiorizării definitive:
„Libertatea noastră rămîne limitată, obiceiurile noastre sînt bulversate, surîsurile noastre mascate. Apoi mai e şi teama ca distanţa asta impusă să nu devină una interiorizată, care să ne izoleze mai tare.“
Se încarcă comentariile...
