Pandemia a suspendat timpul. Impusă, solitudinea fiecăruia a vibrat însă colectiv. 

Începând cu luna iunie 2020, o dată pe săptămână, scriitori şi artişti români sau de expresie franceză au fost invitaţi să se exprime pe Zoom France Roumanie, în franceză, şi pe Adevărul, în româneşte, pentru a analiza la cald, în ce mod ne-a afectat (sau continuă să ne bulverseze) criza, individuală şi colectivă, cauzată de pandemie.

Clarviziunea lor e preţioasă, împărtăşirea colectivă e salvatoare. Le mulţumesc, cu afecţiune.

2020 anul intimităţii. Decupaj subiectiv (I).

George Banu are simţul formulei care rămâne şi stăpâneşte milimetric mecanismul emoţiei. Ne-am aplecat o clipă peste balconul domniei sale. Am văzut cum cade lumina pe rue Rivoli - o axă care împarte lumile. Înainte şi după „confinement“.

Într-o zi, soţia mea a vrut să iasă dar văzând deşertul urban care i se deschidea în faţă s-a cutremurat. S-a întors şi ne-am consolat amândoi privind la rue de Rivoli din balconul nostru, o imagine ieşită parcă din pictura metafizică a lui De Chirico.“

Poeta Muriel Augry chiar a stat în carantină la Bucureşti. Prinsă între imaginea unui oraş interzis şi imaginaţia călătoare, scriitoarea compune un poem şi rosteşte un credo:

Dacă a scrie în recluziune, în izolare, e o formă de speranţă, gestul în sine presupune şi seninătate? Revenind la Bucureşti, unde trebuia să rămân în carantină într-o garsonieră din centru, am început să observ din balcon lenta rotire a orelor şi uimitoarea aţipire a capitalei.“

Despre „intim“ şi „extim“, despre „implorare“ şi „explorare“ şi despre străzi exasperant de goale. Distincţii de nuanţă cu profesorul Alexandru Calinescu, francofon şi francofil.

M-am străduit, în izolare, să duc, cât de cât, o viaţă normală: ieşeam la cumpărături (ba chiar era un pretext pentru o scurtă plimbare), să iau ziarele, să mă opresc în faţa vitrinelor de librării care se încăpăţânau să rămână închise. Socializarea a avut cel mai mult de suferit în timpul pandemiei.

Scriitorul francez Jean Mattern sau revendicarea intimităţii. Ceva din umanitatea noastră fugărită a retrăit, prin izolarea impusă, o clipă de adâncă fericire.

Mi-aş dori să putem salva câte ceva din lumea pe timp de izolare în lumea de după. Un pic din liniştea asta, un pic din interioritatea aceasta. Să nu dispreţuim azi ceea ce am înţeles despre noi ieri, de pildă această conştientizare a ceea ce suntem, şi care s-a revelat în timpul izolării.“

Timp suspendat. Deodată, ne-am regăsit, fiecare în parte, într-un punct mort. L-am experimentat. Despre sentimentul unei fundături, în epoca mobilităţii exacerbate, cu poeta Roxana Sicoe-Tirea :

„Mi-am petrecut ultimele luni îmblânzind cadrul digital, adaptându-mi transmiterea mesajelor înspre studenţi «confinaţi», la rândul lor, în propriile spaţii, în propriile poveşti şi idei despre perioada aceasta. Într-o ţară considerată bogată, Franţa, am constatat dificultăţile tinerilor în vreme de pandemie.”

Scriitoarea belgiană Geneviève Damas ştie să traseze, dintr-o singură linie, un fel de electrocardiogramă, cu vârfuri dramatice şi platouri reflexive - un contur sensibil al propriei izolări.

„Am înţeles că modul de a circula liber de dinainte e un lux. Trebuie dusă o bătălie ca să ajungem iarăşi la o formă de libertate făcută din dus, întors şi diverse schimburi. Am înţeles că suntem intim legaţi. Suntem cel mai rău şi cel mai bun lucru pentru celălalt. Este esenţial să distingem între exigenţele sanitare şi valorile democratice dobândite pentru a nu ajunge prizonieri ai unor ţări fortificate.“

Pe scriitorul Roland Jaccard l-am întâlnit cu (zeci de) ani în urmă la un colocviu internaţional despre Cioran, la Paris. A rămas acelaşi cinic tandru, cu verb liber şi stil iconoclast. Pandemia îi vine, deci, mănuşă:

Când am aflat că Miss Corona era pe cale să cucerească toată planeta, am completat imediat un formular unde am precizat că nu doream să fiu reanimat sub nicio formă. Prima oară când am fost controlat, poliţista mi-a cerut cartea de identitate. Când a descoperit că sunt cetăţean elveţian a devenit deodată foarte amabilă. E întotdeauna preferabil să provii dintr-o ţară bogată, mi-am zis, o dată în plus.“

Pandemia îşi are şi ea poveştile ei de iubire. Scriitoarea Florentina Postaru ne-o dezvăluie pe a sa, între Bretania şi Paris, cu microderiziune, tandreţe şi bonomie la un loc.

O dată pe săptămână plecăm în aventura cumpărăturilor de mâncare. L-am învăţat pe Vincent cum se stă la coadă înaintea deschiderii magazinului şi ne jucăm de-a copilăria mea pe vremea lui Ceauşescu : lăsăm sacoşa în locul nostru şi ne îndepărtăm pe nesimţite, fără să o pierdem din ochi. Minune. Azi am găsit făină.”

Dacă lumea e în stop cadru, scriitorii şi artiştii nu şi-l permit. Grégory Rateau dozează sensibil îngrijorarea şi emoţia, recenzează atent derivele pe timp de pandemie şi infima speranţă de a gândi timpul de „după“.

„În acest climat de repliere naţională, de paranoia generalizată, de inegalităţi strigătoare la cer şi de şomaj pentru o bună parte, tensiunile s-au amplificat văzând cu ochii. Unii au preferat să bagatelizeze totul, să urle pe reţelele sociale, ajungând până la a denatura sensul unor cuvinte precum dictatură, privare de libertate, stat poliţienesc, fără să se întrebe o secundă ce e de făcut cu faimoasa libertate evocată.“

Apocalipsă“ nu înseamnă „sfârşit“, ci „revelaţie“, ne aduce aminte filosoful Basarab Nicolescu. Analiza sa, cu referinţe din Michel Houellebecq sau Paule Amblard, e un strigăt umanist:

Bombardamentul mediatic ne aruncă într-un climat anxiogen în care, în mod paradoxal, până şi moartea capătă o dimensiune abstractă. Nimic din suferinţa celui care moare, singur, sufocat de coronavirus, nu ajunge până la noi. Aceasta este o dovadă copleşitoare a subdezvoltării noastre spirituale. Însă există o altă soluţie.”

BODO. Desenele sale, simple şi sofisticate în aceeaşi măsură, despre asta vorbesc :despre contact. Pandemia şi izolarea au fost, deci, o neputinţă creatoare.

„Anunţul despre izolarea impusă a fost un şoc. Eram forţat să mă rup de lume. În acelaşi timp, am rămas optimist, mă gândeam că nu poate dura mai mult de două săptămâni, o lună, iar eu deja decretasem 2020 anul iubirii. În primele zile ale izolării, am instalat în curtea mea o lucrare făcută dintr-un fost rezervor de apă, pe care am pictat o scenă simplă de despărţire între două persoane, dar şi o promisiune, cu titlul «Împreună, mâine».“

Decupajul subiectiv continuă şi săptămâna viitoare....