2020 – anul în care România a descoperit Sănătatea Publică

FOTO Arhivă

Sistemul românesc de sănătate este o piramidă la vârful căreia tronează cu emfază marii faraoni ai spitalelor şi catedrelor din facultăţile de medicină ale ţării. Singurele chei ce deschid uşile care duc spre palatele acestor faraoni sunt, se ştie, banii şi relaţiile. Şi să fii bolnav, desigur. 2020 a fost primul an în care sistemul românesc de sănătate a fost preocupat nu doar de a-i trata pe bolnavi, dar a preveni boala la cei sănătoşi!

Puţine ramuri ale medicinei erau mai puţin dorite decât psihiatria atunci când mi-am ales eu specialitatea, în 2001. Cei mai buni absolvenţi ai şcolilor medicale râvneau să devină cardiologi, endocrinologi, neurologi, ca să nu mai vorbim de specialităţile chirurgicale, acest amestec high-tech de magie şi măcelărie. Printre ele, jos, jos de tot se găsea sănătatea publică. Nu cred ca lucrurile să se fi schimbat prea mult nici la ultimul examen de rezidenţiat. Pentru că, în România, până în anul de graţie 2020, medicul de sănătate publică era o figură bizară între ceilalţi medici, mai mult un birocrat care dă permise şi avize, decât cineva cu aplecare spre sănătatea semenului. Institutul Naţional de Sănătate Publică - INSP (cu care am colaborat în ultimii cîţiva ani în cadrul unor proiecte privind prevenirea abuzului de alcool în populaţie) şi-a câştigat notorietatea abia acum, în plină pandemie, când a avut ingrata sarcină de a ţine piept colosului ortodox pentru care măştile sunt lucrul diavolului. Dar până acum, mă îndoiesc că multă lume a auzit de INSP, deşi ar fi trebuit să fie una din instituţiile cheie ale sistemului naţional de sănătate, aşa cum se întâmplă în multe ţări din Uniunea Europeană.

Această lipsă de influenţă şi de notorietate a sănătăţii publice în România se datorează felului în care este construit sistemul medical. Simplu spus, în România sistemul aşteaptă să te îmbolnăveşti ca apoi să te poată trata. Iar o dată bolnav, pacientul intră în malaxorul grijilor privind alegerea medicului, a spitalului, cantitatea de şpagă (sper că nimeni nu îşi imaginează că problema şpăgii a dispărut o dată cu creşterea salariilor medicilor din sistemul public) şi de intervenţii care să asigure o rezolvare acceptabilă a problemei de sănătate. Şi cum locurile de tratament sunt limitate şi numărul bolnavilor tot mai mare într-o societate confruntată tot mai mult cu poluarea, sedentarismul, stresul şi alte racile ale vieţii moderne, rezultă o scădere dramatică a unuia din indicatorii cheie ai oricărui sistem naţional de sănătate – accesibilitatea. 

În România secolului 21, foarte mulţi oameni, mai ales cei provenind din păturile sărace, din rural, din urbanul mic şi mijlociu vor muri cu zile pur şi simplu pentru că sistemul nu îi acoperă şi nu le oferă acces la îngrijiri de sănătate de calitate cel puţin medie. Acest lucru se întâmplă pentru că majoritatea resurselor sistemului sunt orientate spre acoperirea costurilor unor structuri de elită aflate în câteva oraşe mari ale ţării şi care pot trata maxim câteva mii de bolnavi pe an. La o populaţie de aproape 20 de milioane, această situaţie este echivalentă cu o crimă. 

Acest lucru se mai întâmplă şi pentru că aproape nimeni nu se preocupă de cum să diminueze numărul celor care se îmbolnăvesc, pentru a scădea presiunea pe sistemul de îngrijiri.

Într-o declaraţie recentă, mai marele peste domeniul bolilor infecţioase din ţara noastră declara că lui nu-i pasă să-i convingă pe cei care nu vor să se vaccineze şi că or să vadă ei ce vor păţi când se vor îmbolnăvi. Este exprimarea principiului care a dominat medicina românească în ultimele decenii, o medicină orientată spre administrarea (proastă şi inechitabilă) a bolii şi nu spre menţinerea şi apărarea sănătăţii! Vă puteţi oare imagina un profesor francez sau britanic de orice specialitate spunând că lui nu-i pasă dacă oamenii se îmbolnăvesc? În România asta se poate şi s-a putut – doar în anii 2000, mii de oameni au murit de HIV/SIDA şi hepatită B şi C, infecţii prevenibile prin măsuri de sănătate publică.

Sănătatea publică nu este doar un departament pe la care trebuie să trecem când îţi trebuie un aviz ca să-ţi deschizi un magazin alimentar sau un cabinet de stomatologie. Nici locul de unde vin afişele ponosite care îţi recomandă să mănânci fructe şi legume. Sănătatea publică este un mod nou de a concepe îngrijirile de sănătate. Pentru noi, este aproape o revoluţie, pentru că propune sănătatea ca obiectiv principal al medicinei şi nu doar vindecarea stării de boală. Este o întoarcere cu susul în jos a piramidei – punând accentul pe o accesibilitate cât mai largă la îngrijiri de sănătate de bază, începând cu informaţia pentru sănătate şi intervenţiile de prevenire a îmbolnăvirii, lăsând la final îngrijirile extrem de scumpe în spitale şi centre de excelenţă.  

Sănătatea publică este ceea ce se întâmplă astăzi, sub presiunea modelului occidental şi a forţei de infectare a virusului: comunicare puternică în populaţie pentru a-i convinge (da, oamenii trebuie convinşi!) de necesitatea implementării măsurilor de igienă şi distanţare socială, intervenţie precoce la primele semne de boală, mobilizarea puternică a medicilor de familie pentru tratarea cazurilor mai puţin grave şi, în cazurile severe, transferul bolnavilor către unităţile spitaliceşti. Ce diferenţă faţă de obişnuinţa de a ne duce la spital fie şi pentru o banală durere  de cap!

Sănătatea publică ca paradigmă de construire a sistemului de îngrijiri de sănătate nu se aplică doar bolilor infecţioase, ci aproape tuturor patologiilor – alcoolism, ulcer, diabet, boli cardiovasculare şi cancer. În toate aceste boli putem implementa măsuri asemănătoare celor pe care le luăm astăzi pentru a combate epidemia de COVID-19:

•  Campanii de informare puternice şi susţinute cu privire la factorii de risc şi combaterea lor
• Intervenţii dovedite ştiinţific de prevenire a bolilor (până la urmă, vaccinul este o formă de prevenire a unei boli infecţioase, aşa cum taxa pe produsele din zahăr este o formă de prevenire a diabetului)
• Acces rapid la îngrijiri medicale de bază prin medici de familie şi centre locale de sănătate în zonele rurale şi mic urbane
• Depistarea precoce a primelor semne de boală şi intervenţii rapide (şi mult mai ieftine, pentru că sunt precoce) pentru prevenirea agravării bolilor
• Descurajarea accesului direct la spital şi crearea unui circuit al pacientului în sistem care să permită ca doar cazurile grave şi care au realmente nevoie de internare să ajungă la spitalizare
• Orientarea fondurilor predominant către baza piramidei, unde sunt cei mai mulţi beneficiari şi nu către vârful acesteia (10 milioane de euro ar trebui să acopere necesităţile medicale de bază pentru câteva sute de mii de români şi nu o “jucărie” scumpă de care vor beneficia maxim căteva sute pe an).

Reforma de care se tot vorbeşte de câţiva ani buni în medicina românească va trebui să fie una de viziune, o schimbare a polilor de putere. Ea trebuie să înceapă prin a-i coborî pe faraoni din splendoarea izolaţionistă a palatelor lor de milioane de euro şi a-i confrunta cu dezastrul umanitar pe care l-au generat nepăsarea şi obtuzitatea lor la ceea ce înseamnă îngrijiri medicale moderne. Reforma aceasta trebuie să aducă medicina mai aproape de oameni, mai ales de cei cu resurse financiare puţine, care sunt cei mai mulţi în această ţară. Mai ales acum, la instaurarea unui guvern de dreapta, este important să reţinem lecţia COVID-19 în anul de graţie 2020 – dacă e să scăpăm, vom scăpa împreună sau nu vom scăpa deloc!