Nu întâmplător un istoric al civilizaţiei noastre care ţine să-şi apere autoritatea, ne-a atras, de curând, cu o severă luciditate, atenţia asupra mentalităţii tranzacţionale a românului – observaţie pe care a şi consacrat-o cu argumente irefutabile ca trăsătură fundamentală a psihologiei poporului român.

Conservatorismul, considerat reacţionar - zicea cu alte cuvinte istoricul pomenit – ne atrage şi el atenţia asupra îngrijorătoarei predispoziţii spre trăncăneala politică (tot una cu politicianistă) interminabilă, care ne împiedică să ducem la capăt mai tot ce punem la cale şi începem cu un entuziasm ce nu face decât să mascheze uşurătatea iresponsabilă a oricărei angajări.

Până şi discursurile fără sfârşit ale politicienilor noştri, improvizaţi şi ei adesea, cu privire la democraţie – dacă e sau nu e consolidată – sau cu privire la identitatea naţională şi de spirit, aflată şi ea sub semnul tranzacţionismului şi mentalităţii tranzacţionale, chiar în pragul aniversării Centenarului Unirii, reclamă toate o grăbită justificare prin nefericita filozofie morală ilustrată de cele două sloganuri fundamentale: „Capul plecat...“ şi „te faci frate cu dracul până când....

O temere continuă să nu supărăm pe cineva, determină o ţinută de mâna a doua.

Un personaj pragmatic şi se pare înzestrat cu un dar al capului pe umeri, al şirei spinării dreaptă şi al picioarelor pe pământ, ivit de curând printre politicienii responsabili, puţini, ne spunea mai zilele trecute că, atunci când ne plângem necontenit că suntem consideraţi de mâna a doua, ar trebui să înţelegem că noi înşine ne comportăm ca atare!

Am impresia că acel personaj ar putea să ne lase convingerea că începem să ne trezim.

Nu insist mai mult asupra lui şi eu pândit de înţelepciunea care ne spune că nu se face primăvară cu o singură rândunică.

În sfârşit, mă întorc la semnul moral pe care îl reprezintă pentru mine, şi sunt sigur că nu numai pentru mine, ziua de 1 septembrie când începe sigur sau începea în primul rând cu şcoala, cu toate Abecedarele (manualele) pe banca elevilor şi nu cum s-a întâmplat de atâtea ori în ultimii ani fără Abecedarul redactat şi tipărit pe banca fiecărui elev.

Eu nu pot să uit că, până şi în timpul războiului, Abecedarul nu lipsea la deschiderea şcolii, toamna, de pe banca elevului de clasa a I-a. Chiar şi în acest caz, personajul amintit de mine a înţeles că nu ne putem gândi la viitor fără Abecedarul pe banca şcolarului la începutul şcolii.

Mi se pare foarte mult acest fapt de înţelegere din partea unui lider cu atât mai mult cu cât acesta şi-a asumat un jilţ important.

Avem nevoie, mai mult ca oricând azi, de politicieni cu întreaga răspundere a unei angajări faţă de ziua de mâine, convinşi ei în primul rând că nu bătălia electorală e scopul nostru, ci viitorul pentru care plătim toţi, liberali, socialişti, de stânga, de dreapta şi nu pentru transformarea ţării într-un codru al Vlăsiei pe care, din nefericire, am izbutit-o cu o fantezie a jafului ţării la drumul mare fără egal în istorie.

Să mai adaug şi că, de la o vreme, televiziunile toate ne oferă imaginea unor politicieni vorbăreţi, de toate culorile, care, din păcate, nu ştiu bine nici limba română, încât stai şi te întrebi cum acei agramaţi cred că pot transmite vreun gând oarecare, dacă nici propria limbă nu o cunosc cum trebuie.

P.S. Ipostaza de slujitor împătimit al teatrului mă îndeamnă să salut Festivalul original de spectacole îndrăzneţe pe care îl realizează, în aceste zile, singură, romanciera, scenarista, regizoarea şi scenografa, toate la un loc de elită, care se numeşte Chris Simion.