Un supravieţuitor: Moş Costache

Cel mai mult uram începutul de an şcolar. Când se scurgeau zilele de început de septembrie, vremea se domolea şi în cartier începea să miroasă a şcoală. Izul de var proaspăt dat pe şcoala de la colţ parcă ajungea până la mine acasă.

Detestam momentul întoarcerii la şcoală dintr-un singur motiv: compunerea obligatorie „Unde mi-am petrecut vacanţa de vară”. O ştiţi cu toţii. Copiii din clasa mea povesteau vacanţa lor bunici, undeva la „o ţară minunată”.
Dacă aş fi avut şi eu bunici, poate că aş fi aşternut pe prima pagină a caietului de română poveşti cu o bunică cu chip de icoană şi un bunic pontos şi năstruşnic care m-ar fi pus la punct cu un „soarele mă-tii” spus pe sub mustăţi şi apoi mi-ar fi prins nasul între degete.

Mi-am cunoscut un singur bunic. Ceilalţi s-au prăpădit până să mă nasc eu.
Mai multe despre el am aflat din poveşti. Când eu eram copil, el era deja mult prea bătrân şi bolnav.
Lumea în sat îl ştia pe moş Costache om aspru şi gospodar în tinereţile lui. A trecut prin două războaie şi o colectivizare.

Aventuri pe fontul de est

Primul război l-a lăsat orfan, iar al doilea l-a trimis pe frontul rusesc. Când eram copil, îmi povestea mama cum, într-o noapte, în timpul războiului pe când ea era de-un cot, s-au trezit înspăimântate. Bunica rămăsese acasă cu trei copii, toate fete, într-o căsuţă mică de bârne din mijlocul câmpului.

Bătăile disperate în geam la miezul nopţii i-au adus aminte de ultima vizită a soldaţilor ruşi pe care i-a găzduit forţat în cealaltă cameră. Au gătit o oaie în mijlocul casei.

Cu inima strânsă, a scrutat întunericul ferestrei şi l-a recunoscut cu greu pe bunicul.
Era frânt de oboseală, flămând şi neîngrijit. Avea hainele zdenţuite şi era plin de păduchi. Nici el nu mai ştia de când călătorea, pe jos. Fusese luat prizonier şi a sărit din trenul care-i ducea pe toţi prizonierii, spunea mama, în Siberia.

Povestea s-a rupt aici, pentru că nici mama nu-şi mai amintea ce s-a întâmplat după. Au trecut şi războaiele, şi foametea, şi colectivizarea, şi tranziţia către democraţie. Ani pe care moş Costache şi i-a petrecut în singurătatea căsuţei cu cireşi bătrâni la fântână, din sătucul dintre văi şi dealuri din nordul Botoşaniului, Horia.

Tătuţa, cum îi spuneam noi, avea nişte ochi mari de un verde rece, tăios şi o vorbă răspicată chiar şi la 90 de ani. Din păcate, asta este singura imagine de-a lui pe care o mai am. Inundaţiile din 2010 ce au măturat casa părinţilor mei m-au lăsat fără toate pozele copilăriei mele, cu mine, părinţi şi bunici. Tătuţa a fost un bărbat dur pentru care viaţa nu era decât albă sau neagră.
Viaţa lui moş Costache a fost aspră. Ca şi el.