Poveşti cu bunici de la cititorii „Adevărul”: „Mamaia Lola, prietena mea. Mi-e şi mamă, mi-e şi bunică”
0
Chelmus Cristina, cititoare „Adevărul”, ne-a trimis, tocmai din Palma de Mallorca, o poveste a căror protagonişti sunt bunicul Petre şi bunica Lola, sau prietena Lola, cum îi place să o numească. Aceasta ne dezvăluie: „Şi din fată boierească, din dragoste, mamaia Lola s-a căsătorit cu un ţăran simplu, muncitor în construcţii. Uneori mă întreb dacă nu-i pare rău, dar nu cred, că altfel, pe cine ar fi certat ea toată viaţă?”.
Albastru. Un albastru indigo... un albastru ce se vede numai în urma unui vapor, când spintecă apele oceanului. Aşa sunt ochii lui mamaia Lola.
Mamaia Lola, prietena mea. Mi-e şi mamă, mi-e şi bunică. Şi de fapt, nu e nici mama mea şi nici bunica. Ea este o prietenă bună de-a mamei mele, sunt prietene de peste cinicizeci de ani. Iar eu o ştiu de când am uzul raţiunii. Ce repede trece timpul, prea repede!
Locuieşte la ţară, lângă Bucureşti. Acum este singură şi tristă, dar mamaia mea nu era aşa... Curtea ei era plină de zgomote şi râsete, căldările se certau cu oalele, raţele cu găinile, pisica cu căţelul, porcii între ei. Iar Mamaia Lola râdea, bombănea, striga, gătea şi aranja totul, ca un comandant între oşti. „Petricăăă, unde-mi eşti?”... „Aci, mmm, aci..vin!” răspundea tataia Petre, înghiţind pe furiş două, trei guriţe de ţuică, de dimineaţă, aşa, pe stomacul gol. Că tare-i mai plăcea viaţa şi lui tataia! An de an, timp de aproape optzeci, a muncit cu drag pământul şi a iubit ţuiculiţa. O ţigărică Carpaţi în colţul gurii şi la treabă. Muncea mult, era vioi şi şugubăţ. Avea mamaia Lola pe cine certa toată ziua. Avea grijă de el ca de un copil, „spală-te, Petrică, schimbă-te, Petrică, aşa se mănâncă, Petrică?” ... anii au trecut iar Petrică a obosit şi s-a dus. Acum mamaia e singură şi nu mai are pe cine certa. S-a dus tataia, s-a dus imediat după el şi căţelul bătrân din curte. Acum are alt căţel, dar nu e Bobiţă...
Mă uit la ea acum şi o văd mititică şi slăbuţă, cu batic negru şi cu cârlionţi de păr alb ce ies de sub batic. Cu privirile în pământ, oftează. Dar când ridică privirea şi îi văd iar ochii pe care i-am iubit toată viaţă, albastru marin, nu mai am în faţă o bătrânică, ci văd femeia care a fost mamaia Lola. O femeie straşnică, înaltă, frumoasă, bine făcută, îmbrăcată cu gust şi asortată din cap până în picioare. O văd dansând cu tataia Petre, el umil, cu grijă, având grijă să nu o calce, ea înaltă şi mândră, având grijă de tataia chiar şi când dansau.
O văd pregătind masă de Crăciun, împodobind un ficus cu globuri şi beteală, făcând focul şi spărgând nuci pentru cozonaci. O văd ieşind din casă, cu treabă, dreaptă şi frumoasă. O văd fumând cu nesaţ şi zicând „Cristina, trebuie să ne lăsăm de fumat!” . O văd coborând din autobuz în Bucureşti, la autogară, cu zeci de bujori în braţe, ce îi acopereau chipul, „sunt din curte, ţi-i i-am adus, că ştiu cât îţi plac florile!” O văd făcând ordine şi aranjând prin casă mea şi mă văd pe mine, dând telefoane şi întrebând disperată „mamaia Lola, unde aţi pus sarea?”. O văd la mine în bucătărie, cu căţelul meu în braţe, stând de vorbă şi punând ţara la cale, povestindu-mi istorii din copilăria ei.
Vara ne aşezam amândouă sub umbra racoroasă a viţei de vie din curte şi stăteam de vorbă, bând cafele, până la ore târzii din noapte. Şi are mamaia Lola ce să povestească. S-a născut la poalele Cehlaului, într-o familie de preot şi învăţătoare. Aveau casă boierească în zona Neamţului, cu slujnice şi bucătărese. Aveau cai şi grăjdar. Şi aşa îmi plăcea să o ascult povestind de serile când mergea în sanie, iarna, cu caii. Aşa har are în a povesti, că îţi închipui că vezi tot ce-ţi spune, ba, în plus, parcă vezi cum ies aburii din spinările încălzite ale cailor şi simţi mirosul îngheţat al pădurii de brazi.
Poveşti vesele şi poveşti triste, istorii care mai trăiesc doar prin aducere aminte. Casa nu mai e, pădurea nu mai e, au fost mutaţi odată cu înălţarea unui baraj. Şi din fată boierească, din dragoste, mamaia Lola s-a căsătorit cu un ţăran simplu, muncitor în construcţii. Uneori mă întreb dacă nu-i pare rău, dar nu cred, că altfel, pe cine ar fi certat ea toată viaţă?
A venit în sat amărât, iar prima hotărâre pe care a luat-o a fost să dea foc la toată mobilă lui tataia Petre, când el era plecat la lucru. Când a venit omul acasă, a găsit un morman fumegând în mijlocul curţii :”pai dacă aveai în toată casa purici?!” Şi a frecat atât de bine, că picior de purice nu a mai existat, până în ziua de azi.
A rezistat eroic părerilor de genul „numai curvele fumează şi beau cafea, maică!”, spuse senin, în faţă, de mama soacră, bârfelor şi răutăţilor vecinilor, vremurilor de lipsuri şi a continuat să-şi ducă viaţa alături de omul iubit.
Acum, când văd curtea goală şi e atâta linişte, nu pot crede. Ridic ochii şi nu mai văd nici salcâmii, nu se aud nici găini, nici raţe şi nici purcel. Salcâmii i-au tăiat, animalele au murit, tataia Petre nu mai e. A rămas doar mamaia Lola, în singurătate. Liniştea e obositoare, pe lângă dimineţile pe care le-am trăit eu la ţară. Patul avea mereu aşternuturi apretate şi mirosea totul a vară, geamul era deschis şi se auzeau cocoşii, căţelul, se auzeau paşii lui tataia Petre şi zgomotul făcut de farfuriile pe care le punea mamaia pe masă, pregătind micul dejun.
Mă întindeam alene în pat şi îmi făceam calcule de genul „ce fac azi?”. Nu mă grăbea nimeni, nu mă certa nimeni şi unica întrebare era „ce vrei să mânaci azi, Cristina?”. Nu mă chema nimeni la masă, mă lăsau la joacă ore şi ore, ştiau ei că atunci când îmi va fi foame vin eu în fugă mare. Tataia Petre mereu avea mereu o ciocolăţică prin buzunare iar căţelul era prietenul meu nedespărţit. Când se termina vacanţa şi trebuia să mă întorc acasă, mă durea fizic tot corpul, nu numai sufletul. Şi visam cu ochii deschişi, la şcoală, cum o să petrec altă vacanţă la mamaia Lola.
Vacanţele au venit şi au trecut, au trecut anii în care învăţam pe casă, la soare, au trecut anii în care mă jucăm cu Bobiţă, au trecut anii în care mergeam kilometri pe jos (când era închisă autostrada din cauza zăpezii) numai ca să văd ce mai fac ei, mamaia Lola şi tataia Petre, au trecut anii... Mamaia Lola a început să vină din ce în ce mai rar cu autobuzul la mine, dar au început să meargă mult, în schimb, pe la spitale, au venit anii bătrâneţii…
Iar acum, atât a rămas, liniştea şi ochii albaştri.
Vă propunem, de-acum înainte, să faceţi o incursiune în trecut, fie printr-un comentariu pe adevarul.ro, în secţiunea “Poveşti cu bunici”, fie să ne trimiteţi textele voastre, însoţite de fotografii, la adresa de e-mail contact@adevarul.ro. Ne găsiţi şi pe pagina de Facebook "Poveşti cu bunici" , unde puteţi posta amintiri şi poze dragi. Cele mai frumoase istorii de la cititori şi bloggeri vor fi publicate şi în ediţia de print, şi pe adevarul.ro.
Citiţi mai multe poveşti cu bunici ale jurnaliştilor "Adevărul":
Poveşti cu bunici trimise de cititorii „Adevărul”: Maria lu` Bau
„Doamnă, pe Brebenel nu-l spală nimeni la fund!”
Tristeţea celui de-Al Doilea Război Mondial: de la Odessa la Munţii Tatra
Se încarcă comentariile...
